Daca in loc de 30.000 ar fi fost 300.000 in Piata Victoriei, protestele ar fi avut efect. E vorba de degradarea celulei societatii Interviu (II)

Ce se intampla in Romania in ultimii ani este chiar mai greu de suportat decat regimul lui Ion Iliescu, si o spune chiar Ana Blandiana, cea care si-a descris de atatea ori sperantele ca fiind inconsistente, fara a renunta insa, la ele. Pana de curand, cand a inteles ca protestele fata de abuzurile puterii politice nu reusesc sa inchege un numar suficient de oameni pentru a conta.

Daca in Piata Victoriei ar fi fost 300.000 de oameni, nu 30.000, lucrurile ar fi stat diferit, crede Ana Blandiana, pentru care experienta Pietei Universitatii 1990 este una din care societatea civila de astazi ar trebui sa invete. Iar dupa reprimarea violenta a protestului din 10 august, oamenii ar fi avut si mai multe motive sa ramana in strada, sa protesteze, sa denunte abuzurile de putere. Nu a fost asa si acesta e momentul in care Ana Blandiana spune ca a renuntat la speranta: e chiar mai greu decat pe vremea lui Iliescu, pentru ca puterea politica de astazi te umileste, o data in plus, prin vulgaritate si prostie.

Ziare.com va propune un interviu-eveniment, in doua parti, cu Ana Blandiana, in care analiza prezentului se va intersecta cu poezia, cel mai recent volum, aparut la Editura Humanitas, fiind un dialog cu Romulus Rusan, cel alaturi de care a mers umar la umar, atat in iubire, cat si in formidabilul proiect al Memorialului Sighet.

Daca in prima parte a interviului, am vorbit despre ura organizata politic dupa 1989, in aceasta a doua parte va fi vorba atat despre Romania din aceste noi vremuri ale PSD, cat si despre anticorpii pe care ii formeaza poezia.

De multe ori spuneti ca ati avut sperante inconsistente, dar care a fost momentul zero in care v-ati pierdut speranta, daca v-ati pierdut-o?

Foarte de curand. Pe de o parte, ceea ce se intampla acum, fata de ce se intampla in timpul lui Iliescu este mai greu de suportat. Atunci mai exista o umbra de sens, banuiala ca explicatia este ideologica. Acum este umilitor, in primul rand prin vulgaritate si prostie, prin inlocuirea interesului national cu interesul de a scapa de inchisoare al unor delicventi.

Cred ca am inceput sa fiu cu adevarat deprimata in momentul in care mi-am dat seama ca desi Piata Universitatii nu a fost in preistorie si tot ce s-a intamplat la inceput in Piata Victoriei semana leit cu ce a fost in Piata Universitatii, momentele nu se legau. Dimpotriva, se sublinia mereu ca niciodata de la revolutie nu mai fusese un asemenea protest.

Nu era normal sa se foloseasca experienta de acolo? Nu era normal sa se inchege ceva?

De ce credeti ca nu s-a inchegat ceva major? Sigur, a fost oprita o ordonanta.

Pentru ca, desi parea extraordinar ca se strang 10.000, 15.000, 20.000 de oameni, asta era putin fata de ce fusese in Piata Universitatii (50 de zile si nopti non-stop) sau la mitingurile Aliantei (niciodata sub 100.000, dar si chiar de cateva ori atata, in evaluarile politiei) . Ma indoiesc ca daca in loc de 30.000 ar fi fost 300.000, nu ar fi avut efect.

Sigur, imi dau seama ca in 1990 libertatea era mai proaspata si crea un fel de exaltare, in timp ce acum lumea e preocupata mai ales de probleme materiale. Totusi, nu se poate sa nu vezi si sa nu intelegi ca este vorba efectiv de lucruri de viata si de moarte, de degradarea celulei societatii. Iar acum avem la indemana mijloace, cum e Facebook-ul, extraordinare. Noi dadeam un anunt in Romania Libera, asta era singura noastra arma.

Am inceput sa fiu deprimata cand mi-am dat seama ca nu se va coagula. Dupa Ordonanta 13, am si scris ironic, ca societatea civila din Romania functioneaza numai sub 0 grade. Dupa iarna OUG 13, au venit o primavara, o vara si o toamna cu grozavii mult mai mari si nimeni nu a mai reactionat. Nu s-a nascut din Piata Victoriei o mare organizatie civica pentru a vorbi si a gandi in numele multimii, asa cum s-a nascut Alianta Civica din Piata Universitatii.

Au mai fost mitinguri, dar aleatorii. Unul dintre sloganurile din Piata Universitatii a fost "Solidaritatea este superlativul libertatii". Libertatea devine constructiva doar prin solidaritate. Acum exista o dizolvare inca inainte de a se porni.

In anii 90 tara era impartita maniheist in doua parti. Acum este impartita in mii de particele.

Imi spunea un profesor de la Cluj, de la Stiinte Politice, ca incerca sa ii implice pe studenti, sa-si spuna parerea despre ce se intampla. I s-a raspuns: "Noi invatam sa ne dam examenele, pentru ca, de fapt, cand terminam plecam. Nu e problema mea, pentru ca proiectul meu de viata e sa plec".

Emigrarea, ca proiect de viata.

Acum, sondajele spun totusi, si eu sunt convinsa, ca s-a petrecut un cutremur. E clar ca urmatoarele alegeri nu vor mai fi atat de clare, nemultumirea a depasit cotele normale. Pana la urma insa, totul se reduce la banii de cosnita. Cand vor creste preturile, se va vedea si ca majorarile de salarii nu au dus la nimic.

Ati amintit momentul Aliantei. Alianta a avut in cele din urma o oferta politica, ma refer la CDR. Au protestele din Piata Victoriei un vehicul politic

Nu, nu am aceasta impresie. Este clar ca felul politicienilor de la putere de a reactiona este extraordinar de jos, se bazeaza pe cumpararea maselor prin marirea aberanta si fara baza a salariilor si pe cumpararea lumii politice. Cand nu va mai putea face asta, partidul de la putere va claca. Pana atunci, nu.

In ceea ce priveste Opozitia, mi se pare evident ca nu exista alta solutie in afara unui proiect de tip Conventia Democrata. Dar la fel de evident este ca nimeni nu pare sa-si dea seama de asta.

Ceea ce a fost in Piata Victoriei in 10 august, cand represiunea a fost cum a fost, nu justifica faptul ca de atunci nu s-a mai intamplat nimic in domeniul protestelor. Protestele trebuiau sa creasca imediat, dupa o asemenea represiune.

Nu as vrea sa terminam acest interviu fara a vorbi si despre lucruri mai personale. Ma intreb, de pilda, daca aceasta atitudine anticomunista se datoreaza episodului de la 5 ani, care v-a ramas in memorie, desi e o varsta frageda, cand tatal este arestat - e prima arestare - iar dumneavoastra va veti simti vinovata pentru ca nu ati ramas in casa cu securistul, cum va spusese tatal, si asa s-a putut planta o arma intr-un sertar.

Cu siguranta ca toate s-au cumulat. A existat interdictia de patru ani de dupa publicarea primei poezii. Dupa aceea, a existat o perioada de destindere, 1965 - 1975, in care a functionat aproape o libertate. Cea mai buna dovada ca e asa este ca au inflorit, intr-o perioada atat de scurta, toate artele. Generatia 1960, in toate domeniile, este o generatie extraordinara, pentru ca a functionat pe o mica, dar exaltanta libertate. Nu era o libertate totala, nu puteai striga "Jos Ceausescu", dar puteai gandi si crea.

Dupa aceea, totul s-a intunecat si a inceput o rezistenta in care nici nu stiu daca imi mai aminteam ce fusese inainte, important era ce era atunci. Era teribil tocmai pentru ca nu mai era o represiune fizica, nu mai existau in inchisori multi oameni, nu era un fenomen de masa si totusi, functiona o lasitate profilactica. Fuseseram educati deja in acest sens. Nu mai exista nici memoria libertatii, nici speranta ei.

Am vorbit despre ura si speranta. Dar acest ultim volum de la Humanitas, Variatiuni pe o tema data, este un volum de iubire. Recunosc ca, stiind ca sunt poezii adresate sotului dumneavoastra dupa moartea lui, ma asteptam la multa tristete, la innegurare, in orice caz la versuri greu suportabile. Si totusi, m-am aflat in fata unui coplesitor sentiment de lumina. E foarte luminos acest volum. Si atunci m-am gandit ca sunteti privilegiata, pentru ca fata de oamenii obisnuiti, aveti la indemana poezia pentru a trece prin suferinta in acest fel luminos.

Ma bucur ca spuneti asta. Vreau sa va spun ca aceasta este o carte care nu a avut la baza un proiect. A fost mai mult o experienta spirituala. Cand s-a strans un numar de poeme, catva timp nici nu mi-am pus problema sa le public. Apoi le-am trimis editurii si mi-a si parut rau, mi-a fost frica nu cumva sa fie o carte macabra, fiind vorba despre moarte. Am fost fericita, cand prima reactie a fost: "Ce carte luminoasa!". Apoi m-am gandit ca asa e, ce poate fi mai luminos decat sa descoperi ca nu exista frontiera intre viata si moarte.

E clar ca totul porneste de la faptul ca eu simt si sunt absolut convinsa, fara a fi extrem de religioasa, ca noi nu suntem numai trup. Pentru mine a fost important ca, odata, pe la inceputul anilor 1980, mi-a cazut in maini o carte a unui medic american, de interviuri cu oameni care au trait experienta mortii clinice si si-au revenit. Toti cei intervievati povestesc ceva comun: ca imediat dupa, au vazut de sus camera, au auzit ce se vorbea in ea si si-au vazut trupul parasit in patul de suferinta. Si apoi un sentiment de fericire, de lunecare spre o lumina.

Aceasta carte a avut o mare importanta in viata mea, inclusiv in sensul ca nu mi-a mai fost frica de nimic, chiar si politic vorbind.

Cand a murit sotul meu, regula la spital e sa nu fie mutat cel care moare timp de doua ore. M-au spus ca timp de doua ore pot sa raman cu el. Am avut sentimentul absolut ca este acolo, ca ma vede, nici nu m-am uitat la ce era in pat, nu asta avea importanta, de aici prima poezie din volum, cea cu haina. Sigur ca undeva la capat e sentimentul religios, dar e mai mult sau mai putin decat atat: acest sentiment ca exista in noi o lumina care continua.

E o carte despre prezenta, cand te-ai astepta sa fie despre absenta. Mai aveti memoria fetei care erati inainte de a-l cunoaste?

De la 18 ani suntem impreuna. Nici nu stiu sa spun. Ceea ce am simtit eu a fost doar ca este sigur ca nu ne vom mai desparti. Ne-am intalnit, el m-a cerut de sotie in aceeasi zi, dupa doua ore. Eu l-am considerat cel putin neserios, dar, in acelasi timp, cand m-am suit in tren, venisem la Cluj si ma intorceam seara la Oradea, unde locuiam cu mama, imediat am hotarat ca nu ii voi spune mamei, pentru ca o sa i se para scandalos. Incepeam deja sa protejez relatia. Acesta a fost primul semn ca totul era deja hotarat. Si eu simteam asta. Ne-am casatorit la cateva luni dupa, in noiembrie.

Ati mers umar la umar in toate.

In orice caz, eu am fost beneficiara acestei casatorii. De exemplu, nu stiu exact cum as fi reactionat in acei patru ani ai primei interdictii care a inceput chiar atunci.

Cand nici la facultate nu erati lasata sa intrati.

Da, au fost patru ani in care nu aveam niciun loc in lume si nici nu stiam daca e ceva de capul meu. Nu aveam inca nicio dovada, nici ca am talent. A fost cea mai grea perioada din viata mea, dar am avut un sprijin absolut.

A fost pus in discutie in redactie si a fost acuzat ca m-a luat de sotie pentru ca i-a dat familia mea bijuterii. Cand mi-a povestit, reactia mea a fost "Dar ce, eu sunt asa urata?".

S-a solidarizat cu mine total, chiar daca si tatal lui fusese detinut politic inainte si chiar de asta era acuzat, ca abia scapase el de amenintarea originii.

Ana Blandiana, ce i-ati spune fiicei mele, are 15 ani, in cateva fraze, pentru a o convinge sa vrea sa afle, sa citeasca despre comunism? Mie mi se pare greu sa ii deschid interesul aici, desi ea citeste despre nazism, citeste despre Auschwitz.

Teribila intrebare, chiar teribila. Dar e firesc: in programa scolara exista, cum e normal, ore despre Holocaust, dar nu si despre comunism. Pana la urma, solutia este educatia.

Mi s-a intamplat adesea sa merg in scoli si sa povestesc pentru copii chiar mai mici, sa-i fac sa inteleaga cum ar putea fi sa nu aiba libertate, pentru ca despre libertate este vorba. Pentru ei e de neinchipuit si ca nu ar putea merge la studii in strainatate, dar cum sa nu poti da in tara ta examen la facultate? Eram o pustoaica care voia sa intre la facultate si nu puteam. Ma inscrisesem la Filologie si era considerata o facultate ideologica, probabil fiindca avea de-a face cu cuvintele. Mi-au spus sa ma duc la Politehnica. Sotul meu, care a fost in aceeasi situatie sapte ani inaintea mea, a facut Politehnica, dar nici acolo nu a intrat decat dupa ce a lucrat intr-o uzina un an, ca fochist de noapte.

Eu, pentru ca aveam exemplul lui, m-am dus in campul muncii, sa devin membru al clasei muncitoare, ca nu eram considerata asa, desi familia mea nu avea niciun fel de avere. Existau diverse formulare in care trebuia sa completez raspunsuri si eram fericita cand ajungeam la avere, trageam linie. Eram asa fericita incat chiar si acum, o spun cu rusine, mi se intampla ca pe un om care s-a imbogatit sa il privesc in prima clipa cu suspiciune, pana poate sa-mi dovedeasca ca e cinstit. Mi se trage de atunci.

Le povesteam copiilor asadar tot felul de intamplari care le dovedea ca omul nu era lasat sa faca ce vrea el. Cum sa-i convingi de deosebirile de idei? Chiar nu contau, in sensul ca nu intrai la inchisoare fiindca ai facut ceva rau, ci intrai pur si simplu.

Ar fi folositoare o literatura despre comunism, mai degraba.

Adevarul e ca, exceptand memoriile, numeroase, ale victimelor, aceasta literatura nu exista inca cu adevarat.

Sa nu se inteleaga ca nu avem literatura. E vorba strict de o opera care sa se preocupe de temele astea comuniste. Cum e Esterhazy in Ungaria, sigur, Kundera in Cehia, vorbim iarasi de literatura, nu de om. Despre carti care sa povesteasca din cotidian, cum era omul in comunism.

Da, nu pe personalitati, pentru ca asa sunt extraordinare jurnalele. Jurnalul lui Corneliu Coposu, care e de fapt despre viata de zi cu zi a lui Maniu, al carui secretar personal era. Felul in care era urmarit Maniu da o imagine absoluta despre cum incepuse sa fie societatea. Dar sigur ca nu poti sa pui un copil de 15 ani, care ar citi literatura si ar putea sa fie cucerit, sa citeasca asta.

Eu le reprosez in mare masura scriitorilor romani ca nu au facut asta.

Chiar am scris in Revista 22 despre filmul lui Stere Gulea, Morometii 2, cumva despre asta. Noi locuiam alaturi cu Marin Preda, se intampla sa ne intalnim seara cand ieseam la plimbare si stiam ca lucreaza deja la volumul al II-lea. Nu mai scria despre tarani si era evident ca asta era zona cea mai fierbinte, distrugerea clasei taranesti. El era cel mai bine plasat, ca autor al Morometilor, mare scriitor care trebuia sa scrie despre asta.

Filmul lui Stere Gulea nu este pur si simplu o ecranizare a cartii, este o reasezare a cartii in istoria adevarata. Preda nu a trait nicio clipa in afara cenzurii, in timp ce Stere Gulea, da. In film apare manifestatia din 8 noiembrie 1945, despre care Preda nu a scris nimic, niciodata. Gulea ii face un cadou lui Preda, adaugandu-i adevarul istoric.

Ii pune la dispozitie sansa de a fi dus lucrurile pana la capat.

Cand este vorba de suferinta extrema, arta nu trebuie sa fie, cred eu, non-figurativa. Daca as fi fost sculptor, as fi facut statuia din fata Casei Scanteii cu oameni.

Miza e sa intelegem ce a facut comunismul omului, bunicilor, parintilor nostri si noua, pentru ca mostenim trauma din comunism. Sa incepem prin a merge la Sighet.

Ce se intampla la Sighet este mult peste sperantele mele, niciodata nu mi-am inchipuit ca se va putea ajunge sa fie cozi de zeci de metri in strada, constant.

De cate ori merg acolo, imi place sa stau langa intrare si sa ma uit la figurile celor care ies. Ies ca dupa o experienta existentiala, straluminati. Sighetul are o parte luminoasa, in sensul ca ofera modele. Exista Gheorghe Bratianu, caruia i s-a oferit totul - locul din Academie, catedra universitara - doar sa renunte la ceea ce sustinea in cartea sa "Basarabia, drepturile nationale si istorice"

E bine sa stim ca, dintre noi, au fost si multi oameni buni. Dupa 1989, s-a acreditat cumva ideea ca toti romanii au fost turnatori.

Nu numai asta, ca toti sunt vinovati. Cand toti sunt vinovati, nimeni nu mai e vinovat.

Eludam asa vinovatia unuia sau a altuia printr-o mare vinovatie colectiva, ca si cum comunismul ar fi fost de fapt treaba tuturor, a noastra.

Exact. Nici nu stii in ce masura nu e manipulata aceasta perspectiva. Este clara vinovatia celor care s-au aflat la putere dupa 89 - toti, y compris Conventia Democrata - de a nu aseza aceasta memorie in cartile de scoala, in primul rand. Sa se stie despre Gheorghe Bratianu ne-ar putea face mandri.

E acest film de prezentare facut de Guvern la Centenar. Romani cu care sa ne mandrim si avem iarasi: Paulescu, Ana Aslan, descoperirea stiloului. Nimic despre Elisabeta Rizea, despre Ioanid, despe Anita Nadris-Cudlea.

Eu, de exemplu, am tot spus tuturor regizorilor de film, dar fara succes, sa ecranizeze "La inceput a fost sfarsitul", a Adrianei Georgescu. Sa o cititi!

A fost secretara lui Radescu, arestata, schingiuita, siluita. Si cand a ajuns in sfarsit in Apus, ea a scris cartea, Monica Lovinescu a tredus-o imediat in franceza. Era inca perioada cand Franta era foarte comunista si la conferinta de presa de lansare, i-au spus: "Nu vi se pare ca exagerati?". Si atunci ea, o femeia inca foarte tanara, si-a scos protezele din gura, pentru ca la bataile de la anchete i se sparsesera toti dintii.

Cartea asta e ca un roman politist, cu suspans, ar fi un film care ar putea sa faca enorm de mult bine. De ce Wajda a facut despre Katyn si noi nu reusim?

Citeste si:

MAE atenționează Ungaria după ce noul președinte și-a asumat dreptul de reprezentant al tuturor maghiarilor: ”Astfel de declaraţii nu corespund standardelor europene”

Ministerul Afacerilor Externe a reacționat vineri seară, 20 mai, după o postare a preşedintelui Ungariei, Katalin Novak, în care a transmis că prioritatea sa este să îi reprezinte pe toţi...

Cum au ajuns românii din Diaspora să voteze AUR. Antropolog: George Simion este fix simbolul clasei mijlocii deprivate de globalizare

Votanții AUR sunt motivați de „nemulțumirea pe care o simt că alții câștigă mult mai mult decât ei de pe urma globalizării”, argumentează antropologul Radu Umbreș într-o analiză...