Bolnava de cancer care a murit la Floreasca, dupa ce a luat foc pe masa de operatie, si femeia in varsta care a murit la Constanta, la capatul a 16 ore de asteptare a unui medic, ar fi murit oricum. Era doar o chestiune de timp.
A masura astfel viata si moartea unor oameni e un indicator al dezumanizarii si schizofreniei societatii in care medicii sunt formati si isi fac meseria.
O femeie in varsta de 70 de ani a murit in bratele fiului ei, dupa 16 ore neinduratoare, in care niciun medic nu a venit sa o consulte, respectandu-i astfel statutul de fiinta umana. Viata unui om nu are pretul unei zile in plus sau in minus, ci pe acela al demnitatii de a muri fara umilinte.
Cele 16 ore in plus care i-au fost date acestei mame au fost o tortura administrata de un sistem medical dezumanizant.
Avea o afectiune medicala incompatibila cu viata? Ar fi murit oricum? Tocmai capacitatea de a pune aceasta intrebare arata monstruozitatea sistemului. Felul in care murim, demnitatea care ni se permite atunci cand ne incheiem viata sunt indicatori clari ai sanatatii sociale si ai moralitatii pe baza careia traim unul cu celalalt, respectand regula de aur: nu face altuia ceea ce nu vrei sa ti se faca tie.
Atunci cand omul isi pierde capacitatea de a se pune in papucii celuilalt intr-o situatie rea, fiecare e pe cont propriu, un lup haituit, in care instinctul de supravietuire acopera cu o perdea groasa suferinta celorlalti.
Iar cand sistemul insusi face imposibila aceasta tranzitivitate a raului, cu totii suntem descoperiti si abandonati in patria noastra mica, unde cei care ne iubesc se dau peste cap sa ne salveze viata, cand se intampla ceva, si ajung in pragul nebuniei atunci cand nu pot, pentru ca nu depinde de ei. Asa cum viata mamei de la Constanta nu a depins de fiul ei, in bratele caruia a murit.
Acestei crime a demnitatii rapite i se adauga crima de a pune pe umerii fiului vinovatia de a nu fi putut face el un spital cu mainile goale, in care viata mamei lui sa fi contat.
Anxietatea celui ramas in viata si care a experimentat pana la ultimele limite neputinta de a ajuta o fiinta iubita este colosala, o trauma pe viata, cu consecinte psiho-emotionale si sociale profunde.
Dincolo de trauma supravietuitorului - eu de ce mai sunt in viata?/ nu merit sa mai traiesc - e in joc increderea in institutiile fundamentale ale statului, pe care si-a fisurat-o sau chiar pierdut-o.
Cum sa mai traiesti in tara asta, dupa ce ti-ai asistat in moarte mama abandonata de sistem? Cum sa iti cresti aici copiii? Cum, pentru Dumnezeu, cum sa iti aduci tatal la spital, atunci cand i se face rau?
Mecanismul psihologic care se desfasoara intr-o astfel de situatie e de un dramatism colosal si are nevoie de o abordare terapeutica.
Suna ironic insa sa pretinzi asta intr-un stat care batjocoreste demnitatea unei femei bolnave de cancer de a muri fara umilinte si dureri mai mari si pe cea a unei mame in varsta, careia sistemul i-a rapit ultimele 16 ore din viata.
Intr-un stat care i-a lasat pe parinti sa isi vada copiii murind, eviscerati si in chinuri, pentru ca, avand de toate in spitale, nu a avut resorturile umane pentru a decide ca viata si demnitatea sunt mai importante decat functia unuia sau a altuia.
Acesti mici Dumnezei... Vezi tot