Oberstdorf este o statiune de munte din sudul Germaniei, la fel de renumita ca si Garmisch-Partenkirchen sau Innsbruck. Aici se afla un numar impresionant de partii de schi, perfect intretinute si utilate, un adevarat paradis al schiorilor.
Schiul a fost pasiunea mea inca de la varsta de 7 ani, cand am primit o pereche de schiuri de lemn, fara canturi, cu care am inceput sa invat singur sa schiez, asa cum se invata orice sport acum 50 de ani.
Perseverand si avand si echipament din ce in ce mai bun, am reusit sa ma descurc bine pe Clabucet, la Predeal, la Cota 2000, la Sinaia sau la Poiana Brasov. Odata cu emigrarea in Germania, am pus schiurile in cui, avand aici de la inceput cu totul alte prioritati.
Ivindu-se acum la Obersdorf, dupa 20 de ani, ocazia sa schiez, m-am incumetat sa pun din nou schiurile in picioare, cu aceeasi nostalgie cu care unii aleg sa calatoresca cu un tren tras de o locomotiva cu aburi.
Fiindca totul era nou pentru mine, am considerat ca e bine sa ma documentez mai intai. Citind prospectele de la hotel, dar si cu ajutorul informatiilor de pe Internet, am ajuns sa aflu ca pistele la Oberstdorf sunt impartite pe clase de dificultate.
Pe harta, un traseu dificil e colorat cu negru, unul mediu cu rosu, iar unul pentru incepatori, cu albastru. Sunt sigur ca m-as fi descurcat si pe o pista dificila, dar prudenta si convingerea ca mai am inca nevoie de picioare m-au facut sa aleg o pista de dificultate medie.
Partia de la Sollereck, plina de copii si incepatori
Asa am ales pista de la Sollereck, care se afla ceva mai departe, desi cabina care deservea varful Nebelhorn era mult mai aproape de hotelul nostru.
Am preferat Sollereck si pentru ca la cabina de la Nebelhorn erau uneori cozi imense, ingrosate de o multime de "sosonari", care mergeau doar la plimbare.
In ziua de 2 ianuarie 2011 s-a nimerit sa fie o vreme inchisa, cu ceata si ninsoare, incat, ajuns in varful pistei, nici nu stiam incotro s-o apuc.
Am asteptat insa pana au venit alti schiori, pe care i-am lasat sa o ia inainte, eu mergand usurel in urma lor.
Asa am parcurs primele 2 sau 3 coborari, pana m-am obisnuit cu locurile si cu echipamentul de imprumut. Apoi am mai facut nenumarate coborari, regasind placerea de altadata a alunecatului pe schiuri.
Sigur ca pe pistele medii si usoare, se gasesc si multi copii si persoane care nu stiu sa schieze foarte bine. Pe acestia trebuie bineinteles sa-i feresti, ca pe orice fiinta sau obiect care se afla in fata ta. Cei ce vin din spate, te vor feri ei pe tine, daca nu faci miscari imprudente, cu schimbari neasteptate de directie.
Daca esti schior foarte bun si vrei performanta, poti alege partiile dificile, unde nu gasesti incepatori si nici copii. Acolo, daca te tine cureaua, te poti intrece eventual cu echipele Germaniei sau Austriei, care se pregatesc pentru campionatele mondiale.
In rest, copiii si incepatorii sunt pe toate pistele medii si usoare, fiindca fac parte din peisaj ca sa spun asa. Si atunci, trebuie sa pastrezi tot timpul o marja de siguranta, ca sa faci fata neprevazutului.
Intr-o zi intreaga nu am vazut niciun inconstient, care sa incerce macar sa depaseasca limitele prudentei. Tot traseul era presarat de copii care invatau sa schieze, fie cu scoala de schi, fie cu parintii.
Asa am petrecut pe partie o zi intreaga fara cel mai mic incident, cu convingerea ca doar putina prudenta si grija fata de ceilalti snt suficiente, ca sa nu ajungi sa te freci de coaja aspra a realitatii. Mai ales ca nu am avut nici casca. Cum sa port asa ceva, daca o viata am schiat fara?
A doua zi a fost o zi superba, cu cer senin, numai buna de schi, dar mie mi-a fost de ajuns odata. La urma urmei, nimeni nu merge de doua ori cu un tren tras de o locomotiva cu abur.
