Securistul care s-a ocupat ani buni cu „activitățile subversive din artă și cultură” a dat o lecție „de manual” la Înalta Curte, acolo unde a fost audiat în Dosarul morții disidentului Gheorghe Ursu. Acesta a arătat că inculpații Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș n-ar fi avut „nicio competență” în a-l ancheta pe disident și că Securitatea prefera măsurile preventive pentru a „neutraliza” pe cei care îi considera că amenință „orânduirea socialistă”.
Audierile din dosarul lui Gheorghe Ursu continuă în apel cu atenție deosebită pe linia procedurilor Securității și deloc pe subiectul care i-a adus sfârșitul inginerului Gheorghe Ursu, singurul care a avut „tupeul” să critice în gura mare decizia lui Nicolae Ceaușescu de a nu reconsolida clădirile din București care fuseseră afectate de cutremurul din 1977. Pe această temă, Gheorghe Ursu a adresat și o scrisoare deschisă postului Radio Europa Liberă.
La proces, de câteva termene încoace, foști ofițeri de Securitate sau de Miliție sunt chemați în instanță să dea detalii despre felul în care acționau „oficial” cele două structuri, iar rezultatul e că aceștia dau vina unii pe alții pentru moartea lui Gheorghe Ursu în timpul anchetei: securiștii pe milițieni și invers.
După audierea lui Aurel Rogojan (mâna dreaptă a lui Iulian Vlad, ultimul șef al Securității) și cea a lui Mihail Creangă (șeful Arestului Miliției), a venit rândul lui Vasile Mălureanu (foto) să vorbească la Înalta Curte.
Vasile Mălureanu este un fost ofițer de Securitate care, după Revoluție și-a continuat cariera în Serviciul Român de Informații.
Pe vremea când era maior securist, el se ocupa de „activitatea subversivă din domeniile Artă și Cultură”, adică vâna artiști și scriitori.
După Revoluție, devenit între timp general, acesta a scris o carte despre cei pe care îi monitoriza în tinerețe, intitulată prietenos „Cultura și elitele române sub comunism, din perspectiva Securității”.
Pentru ca toată lumea să înțeleagă la ce se referă Vasile Mălureanu în mărturia lui de marți, 14 februarie, în fața Instanței supreme, sunt necesare o serie de precizări.
În primul rând, Securitatea avea mai multe Direcții: Direcția I – Informații Interne, Direcția a II-a – Contraspionaj Economic, Direcția a III-a – Contrainformații, Direcția a IV-a – Contraspionaj Militar, Direcția a V-a – Securitate și Gardă, Direcția a VI-a – Anchete Penale.
Martorul audiat, Vasile Mălureanu, lucra în prima direcție, pe când inculpaţii Vasile Hodiș și Marin Pîrvulescu lucrau pentru ultima.
În afara celor 6 direcții principale, Securitatea mai avea 8 unități speciale: Luptă Antiteroristă (USLA), Filaj, Protejarea Secretelor de Stat, Comerț Exterior, Informatică și Documentare, Dezinformare, Juridic, Învățământ-Mobilizare.
În al doilea rând, Nicolae Ceaușescu dăduse un ordin ca – oficial vorbind – să nu mai existe deținuți politici, în contextul acordării României din partea SUA, în 1975, a „Clauzei națiunii celei mai favorizate”, un pact economic important. De aceea, pentru a nu-i „supăra” pe americani, deținuții politici din România erau deghizați în „deținuți de drept comun”.
Așa se explică de ce disidentul Gheorghe Ursu nu a fost anchetat pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste” (o infracțiune „politică”), ci pentru deținere ilegală de valuta, o faptă „de drept comun”. Asta pentru că ofițerii de Securitate Pîrvulescu și Hodiș îi găsiseră la percheziție mai multe monede străine a căror valoare era de vreo 16 dolari, dar și un Jurnal în care critica regimul comunist.
Gheorghe Ursu a fost dus la Arestul Central al Miliției Capitalei, cu sediul lipit de cel al Securității. Acolo, acesta a fost băgat în aceeași celulă cu doi deținuți „de drept comun” – Marian Clită și Radu Gheorghe – care l-au interogat din ordinul Securității, inclusiv pe tema Jurnalului și al scrisorilor trimise la Europa Liberă. Bătut crunt, Gheorghe Ursu a decedat pe 17 noiembrie 1985 la Spitalul penitenciarului Jilava din cauza rănilor netratate, însă în actele oficiale moartea lui a fost pusă pe seama „unor probleme de sănătate”.
Gheorghe Ursu, de profesie inginer, a intrat în atenția organelor represive ale regimului comunist după ce a luat atitudine împotriva deciziei lui Nicolae Ceaușescu de a nu reconsolida clădirile istorice ale Bucureștiului în urma seismului din 1977, acesta fiind principalul act de disidență care i-a adus sfârșitul.
Judecător: Ați mai dat declarații în cauză, așa că nu mai reluăm, vă vom pune doar câteva întrebări esențiale. În calitatea pe care o îndeplineați ați avut în lucru dosarul lui Gheorghe Ursu?
Mălureanu: Mențin declarația data în cauză. Am fost ofițer de informații timp de 37 de ani. Trebuie să repet ce am spus în prima instanță: domnul Ursu nu intra în zona de competență a colectivului din care făceam eu parte, respectiv activitatea subversivă din domeniile „Artă și Cultură”. Ca atare, inginerul Ursu nu a făcut obiectul unor verificări sau al urmăririi informative pe problematica din competență.
Despre domnul Ursu am aflat după decesul său, atunci când s-a comunicat la Europa Liberă că era vorba de un om cu preocupări literare. S-a perceput că era un om de cultură și așa am fost întrebat eu de conducere ce cunosc.
Sintagma „om de cultură”, în sens restrictiv, înseamnă om de creație și angajații instituțiilor cultural-artistice. Or, Gheorghe Ursu nu se afla în niciuna dintre aceste ipostaze.
Am aflat că era în relații apropiate cu poeta Nina Cassian. În vacanțe, În jurul ei se adunau persoane și din afara zonei culturale, inclusiv Gheorghe Ursu. Dar noi nu am aflat ca anturajul ei să ridice probleme de securitate națională.
Judecător: Era Nina Cassian mijlocitor între Gheorghe Ursu și Radio Europa Liberă?
Mălureanu: Nu am avut niciun semnal că Gheorghe Ursu reprezenta un canal de comunicare cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca cu care stabilise relații. De altfel, nici jurnalul Monicăi Lovinescu nu confirmă, pentru perioada 1981-1985 noiembrie, un canal de comunicare, de materiale informative, al unor oameni de cultură către Lovinescu și Ierunca.
Judecător: Dacă domnul Gheorghe Ursu a fost supus unor investigații din partea organelor de Securitate.
Mălureanu: Am luat cunoștință că Gheorghe Ursu făcea obiectul unor preocupări informative și acte prealabile soldate cu neînceperea urmăririi penale abia după anunțul de la Europa Liberă privind decesului său.
După 21 noiembrie 1987 m-am prezentat la Direcția Cercetări Penale ca să obțin relații despre situația acestuia și despre condițiile decesului.
De precizat că Gheorghe Ursu a avut dosar de urmărire informativă la Direcția a II-a Securitatea Economică, dosar deschis în momentul descoperirii jurnalului personal. Până atunci, Gheorghe Ursu nu a făcut obiectul preocupărilor Securității.
Judecător: După ce ați fost Direcția Cercetări Penale pe cine ați sesizat?
Mălureanu: Am constatat că Gheorghe Ursu fusese în atenția Direcției a II-a, că după actele premergătoare încheiate cu neînceperea urmăririi penale în cazul lui s-a aplicat măsura punerii în dezbatere a colectivului de muncă și, conform metodologiei, aspectele de drept comun constatate în cursul percheziției oficiale, atunci când s-a găsit valuta) a fost informata Miliția judiciară, adică organul competent.
După aceea, am constatat că în baza acestei sesizări, organele de Miliție au dispus reținerea, arestarea și cercetarea pentru infracțiunea respectivă.
De asemenea mi s-a comunicat că decesul lui Gheorghe Ursu s-a datorat unei probleme medicale. Nu era menirea mea să aprofundez, raportul a fost înaintat generalului Bordea (n.r. – Aron Bordea) șeful Direcției I Informații Interne, unde îmi desfășurăm eu activitatea. Și așa s-a încheiat contactul meu cu cazul Ursul. Alte aspecte nu am mai aflat. Dacă aș fi aflat, aș fi cunoscut despre existența cazului. Mai fac o precizare. În mediul informativ, în afara regulilor de compartimentare a muncii, despre cazul Ursu nu s-a vorbit.
Procuror: Dacă dosarul de urmărire informativă era instrumentat, printre alții, și de către inculpaţii Pîrvulescu și Hodiș.
Mălureanu: Este necesară o clarificare. Dosarul de urmărire informativă este un instrument de lucru al ofițerului de obiectiv și, din acest punct de vedere, cei doi ofițeri (n.r. – Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș) nu aveau nicio competență. Ei erau ofițeri ai Direcției a VI-a (n.r. – Anchete Penale) și au fost implicați doar în procesul de acte premergătoare.
Procuror: Care e motivul pentru care dosarul de urmărire informativă a fost închis la 2 ani după decesul lui Gheorghe Ursu, adică abia în 1987?
Mălureanu: Am o explicație, nu cunoștință. Din surse publice cunosc că dosarul a fost închis mai târziu. Explicațiile sunt următoarele. Gheorghe Ursu a fost pus în discuția colectivului de muncă în august 1985. Dosarele de urmărire informativă în care s-a dispus o măsură de prevenire erau lucrate în continuare o anumită perioadă de timp, de regulă 6 luni, pentru a se constatat eficiența măsurilor preventive.
În cazul lui Gheorghe Ursu, intervenind arestul și apoi decesul acestuia în penitenciar – cu ecouri interne și externe, cu demersuri din străinătate privind obținerea unor date privind cauzele decesului – dosarul de urmărire informative a fost menținut în activitate până la stingere tuturor ecourilor și a reverberațiilor pe acest subiect. O altă precizare: dosarul de urmărire informativă era în gestiunea ofițerului de obiectiv, iar ofițerii de cercetări penale nu aveau competente.
Avocat părți civile: Avea ca misiune neutralizare artiștilor care se opuneau regimului?
Mălureanu: Unul dintre obiectivele activității informativ-subversive din domeniile Artă și Cultură era și obținerea de informații cu privire la inițierea unor nuclee de opoziție – deși e mult spus opoziție – a unor activități de protest, de contestare la adresa regimului.
De ce așa? Informațiile din anii ‘80 indicau tot mai clar că, în contextul ultimei faze a Războiului Rece, cercuri de influență din străinătate au acționat tot mai intens – îndeosebi prin serviciile de informații – pentru crearea unor nuclee de opoziție în țările socialiste centrale și est-europene, pentru subminarea din interior și crearea condițiilor pentru răsturnarea regimurilor comuniste.
Ca opinie personală, miza nu era atât de ordin ideologic, cât accesul liber al țărilor occidentale la resursele țărilor comuniste.
Măsurile pentru destrămarea acestor cercuri erau cu caracter preventiv: influențarea pozitivă, atenționarea, punerea în discuția colectivului de muncă.
Aceste anturaje nu au fost multe în perioada 1970-1980. De fapt, se rețin discuții cu caracter critic, contestatar, la dresa regimului, uneori injurii și calomnii care, fiind făcute în grup, puteau fi încadrate la propagandă împotriva orânduirii socialiste, infracțiune introdusă în Codul penal în 1968.
Avocat: Dacă măsurile preventive eșuau, care erau măsurile pentru neutralizare?
Mălureanu: Neutralizare nu însemna distrugere fizică, ci influențare pozitivă. Desigur, măsurile preventive nu își atingeau efectul în proporție de 100%.
Dacă persoanele respective continuau în perimetrul amenințărilor la adresa siguranței naționale erau monitorizate în continuare și se acționa prin alte modalități mai eficiente, de exemplu informarea organelor de partid, dacă erau membri de partid.
Dacă totuși erau cazuri grave, atunci exista posibilitatea trimiterii în justiție. Dar între 1980 și 1989 pe toate palierele Securității au fost trimise în judecată doar 71 de persoane pentru infracțiuni grave: trădare, atentat, cazuri de difuzări masive de înscrisuri dușmănoase.
Nu a existat nicio condamnare pentru infracțiuni contra statului în 20 de ani, a existat doar o arestare și acte premergătoare soldate cu neînceperea urmăririi penale, în cazul lui Paul Goma. După aceea s-a aprobat plecarea lui din țară.
Potrivit procurorilor, în noiembrie 1985, Tudor Stănică şi Mihail Creangă au cerut şi determinat doi deţinuţi de drept comun, Marian Clită şi Radu Gheorghe, „să exercite acte de violenţă” împotriva inginerului Ursu.
Cei doi l-au torturat pe disident în infama „Catanga”, o aripă a Arestului Miliției Capitalei în care erau închiși opozanții regimului comunist. Gheorghe Ursu a fost ucis în bătaie de cei doi deținuți introduși în celulă anume pentru a-l tortura.
În august 2016, Parchetul General i-a trimis în judecată pentru crime împotriva umanității pe Marin Pîrvulescu (maior în rezervă), Vasile Hodiş (colonel în rezervă), ambii fiind foşti ofiţeri ai Departamentului Securităţii Statului.
Alături de ei au fost deferiți justiției și George Homoştean (fost ministru de interne), precum și Tudor Postelnicu (șef al Departamentului pentru Securitatea Statului în timpul regimului Ceaușescu). Numai că ultimii doi au murit înainte ca dezbaterile pe fond să înceapă la Curtea de Apel București.
La sfârșitul procesului pe fond, Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș au fost achitați, iar acum procesul se judecă în apel la Înalta Curte.
Dl ing. Ursu a fost evreu ?
Restul..... Vezi tot