Realismul rusesc sau diplomatia obsesiilor

Interviul lui Serghei Lavrov din Moskovskii Komsomolet (Comsomolistul Moscovit) spune despre politica externa a Moscovei mai mult decat o tona de documente oficiale ale Rusiei.

Aparent relaxat, ba chiar respingand festivismul sovietic evocat de "Ziua diplomatului", care se sarbatoreste in Rusia la 10 februarie, Lavrov a "zburat" peste relatiile internationale, incercand sa construisca imaginea unei Rusii previzibile, moderne, care chiar se constituie intr-o alternativa la Pax Americana.

In realitate, citit printre randuri, cu o buna proprietate a semnificatiei politice cu care rusii investesc o serie de cuvinte-cheie, Lavrov ne-a aratat o Rusie obosita, blocata in trecut, organic incapabila sa evolueze.

Vrajit poate de propaganda putinista a unei Rusii puternice, din cauza sfintei ignorante sau poate dintr-un complex anti-american, aflat la moda in toata Europa, spatiul public romanesc este plin de afirmatii care preamaresc "gandirea strategica" a Rusiei, celebrul "joc de sah" al diplomatiei de la Moscova sau actiunea hotarata a lui Putin.

In realitate, insa, Rusia este o tara a carei politica externa este profund schematica, lipsita de viziune strategica, care sufera de un evident automatism.

O privire mai atenta la ceea ce intreprinde Putin in ultimii ani, atat pe plan extern, dar si in interior, arata ca resursele de inventivitate politica ale regimului sunt epuizate, iar forta si intimidarea incep sa joace un rol din ce in ce mai important in promovarea intereselor rusesti.

Uzand si abuzand de forta, afara si inlauntrul tarii, Putin potenteaza disponibilitatea celor pe care Rusia ii considera adversari de a apela la forta, la randul lor.

Folosind forta si constrangerea in relatia cu cei slabi, expunandu-si neintrerupt capacitatile militare, regimul de la Moscova a reusit sa ne obisnuiasca, daca nu cu ideea unui "mare razboi", cel putin cu aceea a unor confruntari locale.

Demarat ca un nou experiment modernizator, aparent paradoxal, putinismul s-a transformat intr-un catalizator al procesului de intoarcere la realismul clasic, in care aliantele se succedau cu o repeziciune uimitoare, iar interesele se modificau in functie de perspectiva personala a politicienilor talentati sau a monarhilor plini de vitalitate politica.

In cazul Rusiei, avem de-a face mai degraba cu o serie de obsesii si mai putin cu un realism autentic. In realitate, ceea ce politicenii rusi numesc "realism" in politica externa este ideea fixa ca interesele Rusiei vor prevala daca Moscova va exploata disensiunile dintre puterile occidentale.

Rolul istoric al Imperiului Rus, al URSS sau al Federatiei Ruse, cred liderii rusi, este acela de a interveni hotarator in jocul politic sau in razboi, atunci cand taberele aflate in confruntare sunt indeajuns de slabe pentru a le fi impuse conditii.

Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare, Alexandru I, Alexandru al II-lea, Lenin, Stalin, Gorbaciov si Putin au actionat exact in virtutea acestei logici. O astfel de gandire recomanda dispretul fata de orice valori, predispune la aliante cu parteneri odiosi si justifica toate crimele, caci nimic nu poate fi imoral daca este infaptuit in numele unor ratiuni de stat superioare sau al revolutiei.

De fapt, tara care ocupa a sasea parte a uscatului, care detine cele mai mari rezerve de materii prime, care a dat lumii genii ale stiintei si culturii si care detine un arsenal impresionant de arme de distrugere in masa gandeste relatiile internationale la scara unei puteri mijlocii, preocupata sa-si asigure supravietuirea intre imperii.

Desi atat de crunt reprimata de imperatorii de la Petersburg si "discreditata" de secole de civilizatie europeana transplantata, Moscovia lui Ivan Kalita a supravietuit in fiecare dintre conducatorii Rusiei, impiedicandu-i sa inteleaga spiritul vremurilor.

Atragerea, de catre oficialii rusi, a guvernelor si corporatiilor din Europa Occidentala intr-o serie de afaceri "minune", cu scopul de a submina solidaritatea euroatlantica, nu este decat un reflex al "realismului" traditional rusesc.

Pentru a stimula orgoliul unui continent incapabil sa se regaseasca politic, de la Stalin incoace, Rusia a tot plans de mila Europei decazute, subjugata de "imperialismul" american sau redusa la statutul de neocolonie.

Putin a incercat, iar in parte a reusit sa vrajeasca "Vechea Europa", ajutat fiind de mirajul unui pret al petrolului, care nu facea decat sa creasca, soptindu-i permanent la ureche ca Rusia s-a vindecat de obsesia imperiala si ca profitul este noua ideologie a Kremlinului.

Asa, Germania, Franta, Italia, dar si vajnici aparatori ai drepturilor si libertatilor, ca Olanda sau Austria, ani de zile s-au facut ca nu observa cum se formeaza institutiile si cum apar legile autoritarismului cleptocratic putinist si nici cum Georgia, Moldova si Ucraina erau tinute intr-un soi de imponderabilitate politica de politicieni locali, perfect integrati in retele mafiote conduse de oameni din anturajul lui Putin.

Georgia lui august 2008 si Ucraina lui februarie 2014 au fortat vechile democratii europene, nu fara o sanatoasa presiune americana, sa-si puna intr-un oarecare acord principiile clamate, declaratiile politice si actiunile concrete.

Ceea ce Putin spera sa fie testul suprem, culegerea roadelor pentru anii de "cointeresare" constanta a guvernelor din Europa Occidentala, pentru a le creste "gradul de independenta" fata de SUA, s-a transformat rapid in cosmarul cel mai mare al Rusiei; izolarea, reducerea aproape pana la disparitie a spatiului de manevra, adevaratul fundament al "realismului" rusesc.

De atunci, greselile Rusiei s-au tinut lant. Anexarea Crimeii, un act ce a iesit oarecum din logica actiunii politice traditionle ruse, desi i-a permis lui Putin sa se autointituleze "Intregitorul", asemenea lui Stalin, a insemnat parasirea de catre Rusia a "frontului ucrainean", cel putin pentru viitorul apropiat si mediu.

Provocarea si sustinerea rebeliunii pro-putiniste din sud-estul Ucrainei nu este nimic altceva decat o alta incercare disperata de a mai pastra o serie de pozitii strategice in statul ucrainean, prin intermediul impunerii unui federalism de natura sa-l transforme intr-o entitate nefunctionala.

Presiunile concertate ale Germaniei si Frantei asupra Ucrainei, pentru a accepta termenii absurzi ai "armistitiului" de la Minsk, in ambele sale variante, arata ca Berlinul si Parisul s-au grabit sa inchida "dosarul", acceptand interesele ilegitime ale Rusiei in Ucraina, dar incercand, in paralel, sa-si mentina si onorabilitatea externa.

Neaplicarea prevederilor Minsk I si Minsk II arata ca stratagema ruso-germano-franceza de a ancora Ucraina la remorca Moscovei, sub aparenta unui armistitiu democratic, a esuat, iar Washingtonul nu este strain de acest lucru.

In cele din urma, in efortul lor haotic de a concilia actiunea si principiile clamate cu obsesiile lor istorice, Berlinul si Parisul au sfarsit prin a-i dezamagi pe "partenerii" rusi si prin a-i irita pe aliatii americani.

Nu este de mirare ca "Noua Europa" a vazut in criza ucraineana o oportunitate pentru resetarea sistemului de securitate euroatlantic, bazandu-se pe o intelegere directa cu SUA.

Asa cum spun rusii, "mai departe, mai mult". Izolarea internationala a Rusiei si impunerea de sanctiuni au stimulat creativitatea propagandei politice rusesti. Pe toate canalele si prin toti actorii politici importanti, Rusia acrediteaza ideea ca, desi sustin oficial sanctiunile, tarile occidentale sunt in stare sa utilizeze orice pretext pentru a le ridica.

O serie de politicieni marginali din tarile occidentale, o pleiada de "analisti reputati", tot felul de personaje exotice sunt intens promovate de mediile ruse, cu declaratii in care sustin "absurdul" sanctiunilor si ideea ca Ucraina a fost "abandonata" de Occident.

Serghei Lavrov nu uita sa "aminteasca" in fiecare interviu, iar ultimul nu face exceptie, de faptul ca toate tarile europene "relevante", ba chiar si americanii, ii soptesc la ureche ca, daca ar organiza un nou referendum in Crimeea, dupa toate regulile, pe care Rusia l-ar castiga oricum, sanctiunile ar fi imediat ridicate.

"Realismul" ii face pe liderii Rusiei sa creada ca orice poate fi tranzactionat, intr-o pauza de pranz, indiferent de numarul si de calitatea obligatiilor internationale asumate de "parteneri".

Ceea ce refuza rusii sa inteleaga este ca, daca istoria este pentru ei o obsesie, pentru ceilalti poate fi doar o lectie. Chiar si asa, organizarea unui nou referendum in Crimeea ar fi un esec politic greu de administrat, fara a apela la forta bruta, la aparatul pe propaganda al Kremlinului.

Razboiul din Siria

Implicarea directa in Siria, o decizie menita nu doar sa securizeze prezenta militara rusa in Mediterana Orientala, dar mai ales sa-l recalifice pe Putin in postura de partener frecventabil al Occidentului, este si ea un pariu riscant.

Pe langa faptul ca Rusia a devenit obiectul urii unei parti importante a populatiei, care i se opune lui Bashar al-Assad, Putin trebuie sa evite, aproape cu orice pret, o confruntare cu extremistii din ISIL.

Odata atacati, acestia ar crea Rusiei o serie de "neplaceri" majore in Caucazul de Nord si Asia Centrala. Dupa cum evolueaza lucrurile in Siria este greu de crezut ca, la sfarsitul razboiului, Rusia va trebui sa se inteleaga doar cu Bashar al-Assad pentru a-si mentine bazele de la Tartus si Latakia.

Pana una-alta, Moscova este in plin razboi politico-economic cu Ankara, iar daca petrolul pe care apropiatii presedintelui Erdogan, asa cum spun oficialii rusi, il cumpara de la ISIL este atat de mult, reactia fundamentalistilor islamici nu va intarzia sa apara.

In curand, Lavrov se va vedea nevoit sa medieze intre kurzii sirieni si Bashar al-Assad, lucru perfect plauzibil in Orientul Mijlociu, fapt care, insa, va reduce spatiul de manevra al Rusiei in Siria, obligandu-l pe Putin sa diversifice tintele atacurilor aviatiei ruse.

Alianta cu China

Mai mult, in cautarea de piete pentru resursele sale si de furnizori de tehnologii inalte pentru o serie de sectoare strategice din industrie, Rusia pretinde ca este pe cale sa incheie o mare alianta cu China.

Zgomotoasa campanie din jurul demararii proiectului energetic "Forta Siberiei", sistemul de transport menit sa lege China de resursele rusesti, deocamdata suspendat din cauza cerbiciei cu care chinezii negociaza pretul gazului rusesc, contrasteaza cu linistea grea ce inconjoara acum proiectul.

Incercand sa demonstreze Occidentului ca poate rezista si fara sa-i vanda petrol si gaze, Putin este pe cale sa se "predea" Chinei, stiind bine ca, dupa Mongolia, Rusia este cea mai expusa tara la formidabila expansiune a Chinei, pe toate planurile. Adevarati strategi in politica, chinezii nu se grabesc sa raspunda stridentelor semne de bunavointa ale Rusiei, asteptand ca marja de negociere a Moscovei sa mai scada.

Marele Dragon incearca acum "doar" un deficit acut de pamant cultivabil, pe care Rusia il are din plin, fiind deja conectat la sistemul international de aprovizionare cu petrol si gaze naturale.

"Varianta ruseasca" ar creste imediat autonomia Chinei, dar ar lega-o de o serie de intelegeri, pe care ar trebui sa le respecte in viitor, iar acesta s-ar putea sa-i aduca auspicii mai bune decat in prezent. China isi permite sa mai astepte. Rusia?

Politica Rusiei fata de vecinii europeni inclusiv Romania

Nici politica Rusiei fata de vecinii europeni nu exceleaza in creativitate, chiar daca acest lucru nu o face mai putin nociva. Desi au pastrat toate liniile de forta ale politicii imperiale, bolsevicii au adus in politica externa o nota distincta, in care elementele dominante au fost violenta si minciuna institutionalizata.

Intervalul intre cele doua razboaie poate fi considerat "epoca de aur" a politicii externe rusesti subversive, cu efecte destabilizatoare.

Interpunerea "cordonului sanitar", bazat pe Romania si Polonia, intre Rusia Sovietica si Republica de la Weimar, i-a intarit lui Lenin convingerea ca, daca Rusia nu poate controla o tara, atunci aceasta trebuie cel putin destabilizata.

Propaganda, minciuna pura, coruptia, actiunile subversive, stipendierea unor forte politice locale, instigarea la revolta si potentarea disensiunilor interne si internationale au devenit de atunci uneltele preferate ale Rusiei, in relatiile cu statele zonei, pe care le percepe drept ostile.

In ultimul sau interviu, Lavrov, cel care face constant parada de "retinerea" si "echilibrul" diplomatiei rusesti, nu s-a sfiit sa intocmeasca la repezeala o adevarata "lista a rusinii", cu statele pe care le considera "isterice".

Romania, Polonia si statele baltice, vechii piloni ai "cordonului sanitar", au fost acuzate de rafinatul Lavrov ca, instigate de Washington si asistate de Marea Britanie, "agita mitul pricolului rus, pana la isterie".

Asa cum ne-a obisnuit de-a lungul istoriei sale contemporane, atunci cand se rafuieste cu vecinii mai mici, propaganda rusa lasa la o parte orice inhibitii diplomatice, exceland in meschinarii, care mai de care mai bizare.

Este de asteptat ca presa rusa sa se umple, din nou, in perioada care urmeaza, de articole si reportaje despre saracia si criza din statele numite, precum si de o serie de relatari ale "ziaristilor" rusi, care mai de care mai fanteziste.

Schematica in actiunile sale externe, incapabila sa depaseasca era intereselor de stat, Rusia persista in a nu intelege ca influenta internationala a unui stat este direct proportionala cu progresul pe care-l genereaza.

Modelul economic si societal construit de Putin, bazat pe o prezenta masiva a statului in toate sferele, finantat insa de un pret imens al petrolului, se prabuseste aproape in liniste.

Din nefericire pentru ea, dar si pentru noi, Rusia lui Putin nu este pregatita sa puna nimic altceva in locul sau, incercand sa umple vidul creat cu forta bruta si cu iluzia unei restauratii imperiale.

Maniera primitiva in care actioneaza nu-i face efectele mai putin devastatoare, insa ofera celor care sunt vizati indicii pretioase cu privire la modul in care poate fi contracarata.

Nici unul dintre mijlocele de exprimare ale unui stat modern nu trebuie exclus din paleta de raspunsuri care pot fi date provocarilor rusesti, de la cel mai sofisticat armament, la cel mai generos principiu.

Drumul devenirii rusesti, la capatul careia majoritatea rusilor ar putea sa se considere o parte organica a marii civilizatii iudeo-crestine, iar asperitatile ancestralului raport antitetic intre Rusia si ceilalti sa fie in cele din urma atenuate, pare departe de a se sfarsi.

Conservatorismul lui Putin, impus societatii ca o formula de reconciliere cu trecutul, aflat acum in stare de criza, reaprinde razboiul rusilor cu propria istorie, indemnandu-i iarasi sa apropie asupra ei nu doar cu ura si partinire, dar mai ales cu sentimentul acut al unei desavarsiri incomplete.

Cosmin Popa este cercetator stiintific al Institutului de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Romane, conferentiar-asociat la Facultatea de Istorie si Stiinte Politice, Universitatea "Ovidius", Constanta, conferentiar-asociat la Institutul Diplomatic Roman. Este specializat in istoria URSS/Rusiei si istoria Europei Centrale si de Sud-Est, perioada comunista si contemporana. A studiat la Bucuresti si la Moscova si este membru al Comisiei bilaterale a istoricilor din Romania si Rusia.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Scenariu-bombă în coaliție. Retragerea lui Cătălin Cîrstoiu înainte de depunerea candidaturii ar fi deja stabilită SURSE

Cătălin Cîrstoiu va lămuri totul în legătură cu candidatura sa la Primăria Capitalei într-o conferința de presă, este mesajul public al coaliției PSD-PNL. În spatele ușilor,...

România trimite militari să lupte împotriva rebelilor houthi. Cererea lui Klaus Iohannis

Birourile permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului au luat act marţi, 16 aprilie, de scrisoarea preşedintelui Klaus Iohannis prin care informează Parlamentul că a aprobat...