Europa, la rascruce

Dupa Consiliul European din 26-27 octombrie, uraganul crizei de deasupra Europei a inceput sa se invarta cu o viteza ametitoare.

Evenimente semnificative au avut loc aproape zilnic. Echipe guvernamentale conduse de "tehnocrati" nealesi la urne, proveniti din mediul finantelor internationale, au ajuns la putere in Grecia si Italia. Chiar si asa, "pietele" si investitorii nu par a-si fi recapatat increderea, iar declaratiile oficiale privind riscul unui dezastru se acumuleaza amenintator.

La inceput a fost Grecia. Incercarea tardiva si inutila a fostului premier Papandreou de a organiza un referendum asupra deciziilor Consiliului European din 26-27 octombrie a prilejuit, la Bruxelles, cateva declaratii extrem de instructive. Sub stres, capacitatea oamenilor de a disimula adevarul si de a-si ascunde personalitatea scad dramatic. Fapt adevarat si pentru politicieni si institutii.

Stresati de idea nastrusnica a lui Papandreou de a supune verdictului popular deciziile "Olimpului" european, oficialii de la Bruxelles au inceput sa vorbeasca. Purtatorul de cuvant al Comisiei Europene a declarat ca "iesirea unei tari din zona euro ar putea insemna si iesirea ei din Uniunea Europeana".

Pentru Papandreou, aceasta a avut efectul unui upercut la ficat: KO politic. Ce politician grec si-ar fi putut asuma rolul de "terminator" al destinului european al Greciei? Revenirile ulterioare ale aceluiasi purtator de cuvant, mult mai sobre si pline de referiri "tehnice" la Tratatul UE, nu au facut decat sa confirme faptul ca a fost vorba de o amenintare directa.

Presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, a declarat, tot atunci, ca "pana la urma, toate statele membre UE vor trebui sa adopte moneda euro". Vor "trebui" sa faca asta pentru ca asa o "cere" Tratatul UE.

Memorabila replica a lui Voda Lapusneanu - "daca voi nu ma vreti, eu va vreau!" - a renascut surprinzator la Bruxelles, intr-o versiune modernizata de presedintele Barosso. In Romania, se pare ca nimeni nu are o problema din acest punct de vedere. Toti oficialii si politicienii sunt de acord ca aderarea Romaniei la zona euro trebuie sa aiba loc dupa principiul "cu cat mai repede, cu atat mai bine".

Daca privim aderarea la zona euro ca pe o "cerinta obligatorie" a Tratatului UE, ar trebui sa observam si faptul ca Germania, prin chiar vocea cancelarului Angela Merkel, cere revizuirea aceluiasi tratat, pentru a permite institutiilor europene din Bruxelles si Bancii Centrale Europene din Frankfurt coordonarea centralizata a politicilor fiscale si bugetare ale statelor din zona euro. Merkel nu a ezitat sa adauge ca Germania este pregatita sa renunte la o parte din suveranitatea ei nationala pentru a obtine aceasta unificare politica. Generozitate? Spirit concesiv? Nicidecum, doar un mod foarte inteligent de a-si apara interesele.

Admitand ca ar fi lansate negocieri pentru modificarea Tratatului UE, acestea ar putea dura luni, chiar ani. Europa nu mai are insa decat de cateva saptamani, maximum cateva luni, pentru a gasi o iesire suportabila din impas, fapt inteles, cu siguranta, la Berlin.

Euro, o unealta a Germaniei?

Sub impactul crizei actuale, celelalte 9 state UE care nu au adoptat euro nu impartasesc entuziasmul Romaniei de a o face, iar printre celelalte 26 de state membre UE, putine impartasesc optimismul Romaniei privind "Statele Unite ale Europei".

Este evident ca "modificarea Tratatului" este un exercitiu de imagine al Germaniei, nu si o solutie fezabila politic in timp util. Faptul ca Germania este "gata sa cedeze suveranitate" in schimbul centralizarii politicilor fiscale si bugetare la Bruxelles si Frankfurt nu inseamna decat un singur lucru: ca aceste evolutii, impreuna cu supravietuirea euro, i-ar servi cel mai bine interesele.

Introducerea euro a insemnat un imens balon de oxigen pentru economia germana, reconstruita dupa catastrofa militara din 1945 pe modelul unei economii civile de export. Tarile din Sud au avut acces nu numai la aceeasi moneda ca germanii, dar si la imprumuturi in aceleasi conditii ca germanii.

Cumpararea de produse ale industriei germane, foarte scumpe inainte, a devenit brusc accesibila populatiei acestor state, de multe ori pe baza de credit. In acelasi timp, cheltuielile cu forta de munca din statele sudice ale zonei euro au crescut dramatic, inclusiv datorita predispozitiilor politice de stanga ale popoarelor mediteraneene, contribuind la prabusirea competitivitatii industriilor din sud fata de cele din nord (germane in primul rand).

In concluzie, dupa 10 ani de la introducerea in circulatie, euro s-a dovedit a fi un formidabil instrument de promovare a intereselor economice, comerciale si, in ultima instanta, politice, ale Germaniei. In acest moment, dominatia economica a Germaniei in Europa este fara rival si fara egal. Intrebarea este cum va influenta actuala criza relatia dintre dominatia economica si cea politica.

Care sunt solutiile?

Ce poate urma, deci, dupa plasarea Greciei in carantina? Italia are o datorie suverana de 2.000 de miliarde de euro, o cifra astronomica pentru o tara cu 60 de milioane de locuitori. In contul acesteia, Italia va trebui sa achite, in 2012, peste 300 de miliarde (rate scadente si dobanzi aferente), bani pe care nu ii are. Pentru a-i obtine, dispune de doar 2 optiuni: colectarea de la populatie sau noi imprumuturi pe "pietele de capital".

Dupa entuziasmul initial datorat plecarii lui Silvio Berlusconi, italienii si-au revenit repede si au iesit masiv pe strazi pentru a protesta impotriva planului de austeritate propus de "guvernul de bancheri" condus de Mario Monti. Colectarea a 300 de miliarde va fi o sarcina herculeana chiar si pentru un "super" prim ministru.

Nici varianta imprumuturilor nu se anunta promitatoare. Obligatiunile de stat ale Italiei, scadente la 10 ani, singura modalitate de a face rost de bani de pe piata de capital, se mai pot (inca) vinde la dobanzi de aproape 8%, mult peste pragul de la care orice investitor stie ca un stat nu-si va mai putea, vreodata, rambursa datoriile. Prin comparatie, obligatiunile de stat similare ale Germaniei se vand (imediat) la dobanzi de 2%, iar cele scadente la 1 an, la dobanzi de 0,25%.

Rezulta ca Italia mai poate spera doar la "imprumuturi politice", adica la bani obtinuti altfel decat pe piata libera. O prima varianta ar fi Fondul European de Stabilitate Financiara (FESF). Consiliul European din 26-27 octombrie a anuntat, triumfator, "majorarea" acestuia la 1.000 de miliarde de euro.

A fost insa o "majorare de principiu", destinata comunicatelor de presa: banii efectivi nu exista. Ceea ce exista este o "garantie" a UE, via FESF, pentru investitorii privati doritori de a cumpara obligatiuni de stat italiene (sau spaniole, portugheze, franceze etc.), ca rascumpararea acestora va avea loc la pretul convenit, chiar daca Italia & Co. vor intra in incapacitate de plata. Aceasta "garantie" nu a convins investitorii sa cumpere obligatiuni italiene.

Si astfel ajungem la a doua (si ultima) solutie inainte de saltul in gol, la "arma suprema" a UE, Banca Centrala Europeana din Frankfurt. Cat de curand, aceasta va fi limitata la 2 optiuni: prabusirea zonei euro pe "mana" Italiei sau emiterea de moneda pentru cumpararea obligatiunilor italiene.

Pana acum, Angela Merkel si noul presedinte al BCE, Mario Draghi (din "intamplare", fost angajat al Goldman Sachs, la fel ca Mario Monti) s-au opus celei de-a doua optiuni. S-ar putea, cat de curand, sa-si revizuiasca pozitiile: optiunea reala este intre al 4-lea Reich (inflationist, centralist, autoritar si nu doar german) si Noul Ev Mediu.

Criza mondială lovește cu putere toate țările. Câți bani vom pierde întrece orice închipuire

Cercetătorii de la Potsdam Institute for Climate Impact Research (PIK) au spus în noul studiu publicat în prestigioasa revistă Nature că scăderea economică a fost în mare parte blocată...

Subiectul despre care alianța de guvernare evită să vorbească în an electoral: „O situație mult mai gravă decât s-a anticipat”

Bugetul României a ajuns într-o stare critică, avertizează din ce în ce mai mulți economiști. Sarabanda scumpirilor pe bandă rulantă, majorarea taxelor și a impozitelor reflectă cel mai...