Care sunt rădăcinile conflictului israeliano-palestinian. Momentele de pace, extrem de rare

Evenimentele îngrozitoare din ultima săptămână sunt punctul culminant al unei conflict de zeci de ani în regiunea disputată din Orientul Mijlociu. Ca în aproape tot ce are de-a face cu acest diferend, depinde pe cine întrebi despre rădăcinile acestei dușmănii de moarte, scrie The Guardian.

Unii vor începe cu romanii. Alții vor începe cu migrația evreiască de la sfârșitul secolului al XIX-lea către ceea ce era atunci Imperiul Otoman – pentru a scăpa de pogromurile și alte persecuții din Europa de Est – și de ascensiunea sionismului. Sau cu declarația Balfour a guvernului britanic din 1917 în sprijinul unui „cămin național pentru poporul evreu” în Palestina și a conflictelor care au urmat cu comunitățile arabe de acolo.

Dar punctul de plecare pentru mulți este votul Națiunilor Unite din 1947 de a împărți teritoriul Palestinei guvernat de Regatul Marii Britanii în două state – unul evreu, unul arab – după distrugerea unei mari părți a evreilor europeni în timpul Holocaustului. În 1918 după înfrângerea Imperiului Otoman, Liga Națiunilor a acordat Marii Britanii mandat să guverneze teritoriul Palestinei.

Nici palestinienii, nici țările arabe vecine nu au acceptat întemeierea Israelului modern. Luptele dintre grupurile armate evreiești, pe care britanicii le considerau organizații teroriste, și palestinieni au escaladat într-un război civil până când armatele Egiptului, Irakului, Transiordaniei și Siriei au invadat după ce Israelul și-a declarat independența în mai 1948.

Un acord de armistițiu din 1949 a trasat noi granițe de facto care i-au oferit statului evreu în curs de dezvoltare mult mai mult teritoriu decât i-a fost acordat în cadrul planului de împărțire al ONU.

Ce s-a întâmplat cu palestinienii care locuiau acolo?

Aproximativ 700.000 de palestinieni au fost expulzați sau au fugit – aproximativ 85% din populația arabă a teritoriului capturat de Israel – și nu li s-a permis niciodată să se întoarcă.

Palestinienii au numit exodul și eradicarea unei mari părți a societății lor din interiorul Israelului Nakba, sau „catastrofa”, și rămâne evenimentul traumatizant din centrul istoriei lor moderne.

Arabii care au rămas în Israel ca cetățeni au fost supuși discriminării oficiale. Au fost puși sub conducere militară timp de aproape două decenii, ceea ce i-a lipsit de multe drepturi civile de bază. O mare parte din terenurile lor au fost expropriate, iar comunitățile arabe israeliene au fost menținute în mod deliberat sărace și subfinanțate.

Ce este Organizația pentru Eliberarea Palestinei?

În 1964, o coaliție de grupuri palestiniene a fondat Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP) sub conducerea lui Yasser Arafat pentru a continua lupta armată și a înființa un stat arab în locul Israelului. OLP a atras atenția internațională asupra cauzei sale cu atacuri și deturnări teroriste de mare profil.

Cum au devenit teritoriile palestiniene ocupate?

În 1967, Israelul a lansat ceea ce spunea că este un război defensiv preventiv împotriva Iordaniei, Egiptului și Siriei, deoarece păreau să se pregătească să invadeze. Atacul a luat guvernele arabe prin surprindere și Israelul a obținut victorii rapide, inclusiv cucerirea peninsulei Sinai și Fâșia Gaza din Egipt, Înălțimile Golan din Siria și Cisiordania și Ierusalimul de Est din Iordania. Războiul de șase zile a fost un succes militar spectaculos pentru Israel. Cucerirea întregului Ierusalim și controlul recent dobândit asupra ținuturilor biblice numite Iudeea și Samaria din Israel au deschis calea spre construirea de așezări evreiești în Cisiordania, care au devenit esențiale pentru conflict.

Israelul a plasat populația arabă din Cisiordania sub conducere militară, care este astfel administrată și în prezent, scrie The Guardian.

Când a intrat Hamas în scenă?

OLP a fost o organizație în general laică, modelată după alte mișcări de gherilă de stânga ale vremii, deși majoritatea susținătorilor săi erau musulmani.

Grupurile islamiste, cum ar fi Frăția Musulmană, evitaseră anterior conflictele armate și dorau și lucrau pentru o societate mai religioasă. Dar această poziție s-a schimbat sub conducerea șeicului Ahmed Yassin, un tetraplegic carismatic care trăiește în Gaza, care a ajutat la înființarea mai multor organizații islamiste în Gaza, inclusiv Mujama al-Islamiya, care a câștigat sprijin prin stabilirea unei rețele de servicii sociale, inclusiv școli, clinici și o bibliotecă.

La scurt timp după izbucnirea primei intifade, Yassin a folosit sprijinul pentru Mujama al-Islamiya ca fundație pentru formarea Hamas în 1987, în alianță cu alți islamiști.

Israelul a negat întotdeauna încurajarea ascensiunii mișcării islamiste în Gaza, dar a văzut grupurile ca pe o modalitate de a submina sprijinul pentru OLP și a recunoscut Mujama al-Islamiya ca organizație de caritate, permițându-i să opereze liber și să câștige simpatizanți. Israelul a aprobat, de asemenea, crearea Universității Islamice din Gaza, care a devenit un teren propice pentru sprijinirea Hamas.

Prima Intifada?

Israelul a considerat populația palestiniană aflată sub controlul său ca fiind în mare măsură liniștită, chiar dacă a continuat să extindă așezările evreiești din Gaza și Cisiordania și să exproprieze pământul arab. Palestinienii au fost, de asemenea, tratați ca o mână ieftină de muncă în Israel.

Acea iluzie a fost spulberată în 1987, când tinerii palestinieni s-au ridicat. Răscoala a fost marcată atacarea cu pietre a soldaților israelieni. Armata israeliană a răspuns cu arestări pe scară largă și pedepse colective.

Intifada este în mare parte recunoscută ca un succes pentru palestinieni, ajutând la consolidarea identității lor independent de statele arabe învecinate și forțând Israelul la negocieri.

De asemenea, a întărit mâna lui Yaser Arafat (șef al OLP la acel moment) de a face compromisuri față de Israelul, inclusiv adoptarea principiului unei soluții cu două state.

Ce sa întâmplat cu procesul de pace?

Prima intifada fiind încheiată în 1993, procesul de pace de la Oslo a început cu discuții secrete între Israel și OLP. Prim-ministrul de atunci al Israelului, Yitzhak Rabin, a semnat un acord cu Arafat care vizează îndeplinirea „dreptului poporului palestinian la autodeterminare”, deși Rabin nu a acceptat principiul unui stat palestinian.

Acordurile de la Oslo au înființat Autoritatea Națională Palestiniană, acordând o autoguvernare limitată asupra unor zone din Cisiordania și Fâșia Gaza. Negocierile ulterioare au fost menite să rezolve probleme precum statutul Ierusalimului, viitorul așezărilor israeliene și dreptul la întoarcere pentru milioanele de palestinieni încă clasificați ca refugiați după ce strămoșilor lor nu li s-a permis niciodată să se întoarcă la casele lor.

Unii palestinieni proeminenți au considerat acordurile ca pe o formă de capitulare, în timp ce israelienii de dreapta s-au opus renunțării la așezări sau la teritoriu.

Printre israelieni, acuzația politică împotriva Oslo-ului a fost condusă de viitorii prim-miniștri Ariel Sharon și Benjamin Netanyahu, care au condus la mitinguri la care Rabin a fost portretizat ca un nazist. Văduva lui Rabin i-a acuzat pe cei doi bărbați pentru asasinarea soțului ei de către un israelian ultranaționalist în 1995.

Ce a provocat a doua Intifada?

Negocierile de pace au continuat până la eșecul încercărilor lui Bill Clinton de a negocia un acord final la Camp David în 2000, care a contribuit la izbucnirea celei de-a doua Intifade . Revolta a fost semnificativ diferită de prima intifada din cauza bombardamentelor sinucigașe pe scară largă împotriva civililor israelieni lansate de Hamas și de alte grupuri și a amplorii represaliilor militare israeliene.

Până la încheierea revoltei în 2005, peste 3.000 de palestinieni și 1.000 de israelieni au murit.

Ramificațiile politice ale intifadei au fost semnificative. A dus la o întărire a atitudinilor în rândul israelienilor obișnuiți și la construirea barierei din Cisiordania. Dar, de asemenea, l-a determinat pe prim-ministrul de atunci, Ariel Sharon, să spună că Israelul nu poate continua să ocupe teritoriul palestinienilor – deși nu a spus că alternativa este un stat palestinian independent.

Gaza este încă ocupată?

O consecință a celei de-a doua intifade a fost decizia lui Sharon de a se „deconecta” de palestinieni, începând cu 2005, odată cu închiderea coloniilor israeliene din Gaza și părți din nordul Cisiordaniei. Nu este clar cât de mult ar fi mers Sharon cu această politică, deoarece a avut un accident vascular cerebral și a intrat în comă în anul următor.

Statutul Gazei de dezangajare rămâne contestat. Israelul spune că nu mai este ocupată. Organizația Națiunilor Unite spune contrariul din cauza controlului continuu al Israelului asupra spațiului aerian și a apelor teritoriale și, de asemenea, a controlului accesului în teritoriu, împreună cu Egiptul. Israelul a blocat, de asemenea, enclava de când Hamas a venit la putere în 2006.

În plus, mulți palestinieni din Gaza nu se văd ca o entitate separată de restul teritoriilor lor din Cisiordania și Ierusalimul de Est și astfel susțin că, în ansamblu, rămân ocupați.

De ce controlează Hamas Gaza?

Hamas a câștigat alegerile legislative palestiniene din 2006, în parte din cauza unei reacții împotriva corupției și stagnării politice a partidului de guvernământ Fatah. Liderul Hamas Ismail Haniya a fost numit prim-ministru. Israelul a început să aresteze membrii Hamas ai parlamentului palestinian și a impus sancțiuni împotriva Gazei.

Deteriorarea relațiilor dintre Hamas și Fatah a dus la violență. Un acord pentru formarea unui guvern de unitate națională s-a destramat și Hamas a condus o preluare armată a Gaza, în timp ce Fatah a continuat să controleze Autoritatea Palestiniană din Cisiordania. De atunci nu au mai fost alegeri.

Hamas a continuat să atace Israelul din Gaza, folosind mai ales rachete până la ultima incursiune macabră terestră, din 7 octombrie anul acesta. Israelul a menținut o blocare strictă a teritoriului ceea ce a dus la deteriorarea condițiilor de viață și la adâncirea sărăciei.

Unde suntem acum?

Deși guvernele occidentale încă vorbesc despre o soluție cu două state, nu s-a înregistrat niciun progres către un acord sub cel mai longeviv prim-ministru al Israelului, Benjamin Netanyahu, care a spus în repetate rânduri că nu va accepta niciodată un stat palestinian.

Guvernul său actual include partide de extremă dreaptă care pledează în mod deschis pentru anexarea întregii sau a unei părți a Cisiordaniei la Israel și pentru continuarea guvernării palestinienilor fără drepturi depline și fără vot. Grupurile israeliene și străine pentru drepturile omului spun că Israelul a creat din ce în ce mai mult o formă de apartheid în teritoriile ocupate.

Uciderea de către Hamas a peste 1.200 de israelieni mută acum conflictul într-un teritoriu neexplorat, conchide The Guardian.

Condiția Hamas pentru a lăsa armele jos. Manevră de PR sau gruparea militară islamistă s-a mai domolit. „Încearcă să arate că ei sunt băieții buni”

Oficiali Hamas afirmă că gruparea este dispusă să se dezarmeze dacă va fi creat un stat palestinian Unii oficiali Hamas dau de înâeles că gruparea militantă ar putea renunța la lupta...

Mesajele transmise de Hamas prin doi ostatici israelieni pe care i-a răpit în atacul din octombrie. „Noi suntem în pericol aici. Există bombe, îngrozitor”

Mişcarea islamistă palestiniană Hamas a difuzat sâmbătă, 28 aprilie, o înregistrare video în care apar doi ostatici israelieni pe care i-a răpit în atacul său de la 7 octombrie în sudul...