Despre merite și meritocrație

De câteva zile, în multe bule de pe Facebook, se discuta aprins despre ideea de merit și despre meritocrație. Scânteia acestor discuții a provenit de la noul proiect de lege cu privire la cotele de gen la alegeri.

Partizanii cotelor au desființat meritocrația, susținând că politica presupune doar reprezentare proporțională, nicidecum merit individual. Adversarii noului proiect de lege au elogiat necondiționat meritocrația, afirmând că totul în viață, deci și în politică, se reduce la meritul personal. E adevărat, au fost și poziții echilibrate, dar cei mai mulți au discutat despre merit și meritocrație în termeni maniheiști, abuzând de disjuncții exclusive.

Că de obicei pe Facebook, discuțiile au fost profund impregnate ideologic, iar imboldul de a formula afirmații categorice a fost mai mai mare decât atenția la detalii și distincții rezonabile. Un lucru general pe care l-aș spune, înainte de toate, este că astfel de dispute tind să ignore două adevăruri banale:

• (i) În ciuda tendinței minții noastre către răspunsuri unificatoare, problemele complicate nu pot avea soluții simple, unitare și unilaterale. Soluțiile eficiente nu sunt ideologic pure.
• (îi) În lumea socială, nu există soluții definitive, complete și universal satisfăcătoare la marile probleme. Soluțiile, fie că ele sunt sunt menite să schimbe sau să reproducă status quo-ul, sunt inevitabil provizorii, pline de consecințe neintenționate, rezolvând unele probleme, dar creând altele. Nu există răspunsuri absolute, soluții salvatoare, care să mulțumească pe toată lumea în mod egal.

În cele ce urmează, nu voi înainta nicio opinie despre cotele de gen, însă am câteva gânduri despre merit și meritocrație, care pleacă de la o constatare simplă: discuția despre meritocrație nu poate fi purtată în termeni de "totul sau nimic". Altfel spus, atât ideea că societatea trebuie organizată strict meritocratic, cât și ideea opusă, aceea că meritul reprezintă o fandoseală toxică, sunt la fel de greșite.

Această polarizare rudimentară, ce ia formă logică a unei disjuncții exclusive (fie meritocrație exclusivă, fie abolirea ei definitivă) este un simptom al unei înțelegeri precare a democrației moderne (și -- așa cum voi arată spre finalul acestui text -- chiar a spiritului religiei creștine).

În primul rând, ideea că societatea trebuie organizată strict meritocratic ignoră complementaritatea dintre merite și drepturi în cadrul unei societăți democratice. Unui om i se cuvine un anumit tratament nu doar fiindcă merită, ci și fiindcă este îndreptățit. Nou-născuții nu au merite, dar au drepturi. Un invalid nu merită rampă la intrarea în instituții publice, ci are dreptul să i se faciliteze accesul. Interzicem crimele, nu fiindcă oamenii au merite deosebite, ci fiindcă li se cuvine un tratament uman în virtutea apartenenței la această specie.

Un mod sumar de a trasă distincția dintre merit și drept este că tratamentul cuvenit în virtutea meritului se câștigă (trebuie să dovedești că meriți ceva), pe când tratamentul cuvenit în baza dreptului e garantat prin norme morale sau legale.

Apropo de necesitatea de a dovedi ceva, ar merită spus că inclusiv prezumția de nevinovăție se bazează pe ideea că nu e nevoie să îți dovedești inocența, ci că ți se cuvine în mod automat. E un drept, nu un merit.

Pe scurt, ideea e că societățile moderne, democratice nu prea pot funcționa doar pe baza de merit. Nici măcar societățile eroice nu funcționau doar pe baza de merit (existau drepturi legale chiar și în cetățile antice), cu atât mai puțin o democrație modernă.

La polul opus, mulți revoltați, ce pretind că sunt "de stânga", afirmă că meritul e o "prostie". Trebuie spus din capul locului că această idee e o "prostie". De obicei, în tabăra anti-meritocratică, se află tot felul de vânători de homofobii, rasisme și transfobii. Având în vedere meritofobia lor, ar putea fi întrebați câteva lucruri simple: De ce îi condamnați pe rasiști și de ce vreți să fie pedepsiți? Nu cumva, fiindcă ei MERITĂ să fie sancționați? Și de ce le lăudați pe sufragete și pe luptătorii împotriva rasismului precum Mandela sau M.L. King? Nu cumva, fiindcă astfel de oameni MERITĂ admirația noastră?

La fel că apostolii necondiționați ai meritului, acești critici înfierbântați ignoră complementaritatea dintre drepturi și merite. Doar că aceștia din urmă par să creadă că o societate funcțională se bazează doar pe drepturi, uitând complet de ideea de merit (și, pe cale de consecință, de binefacerile meritocrației).

Meritul este corelatul libertății noastre

În fond, ei ignoră ceva fundamental: faptul că meritul este corelatul libertății noastre (e adevărat, nu una totală, ci o libertate subminată și limitată de tot felul de determinări biologice și culturale, dar care ne arată că noi putem cumva alege sau că măcar putem rezistă imboldurilor noastre, pe care nu noi le-am ales).

Ei uită așadar că nu există libertate fără merit, că recunoașterea meritului este răspunsul colectiv al presupoziției unei libertăți personale. Practic, asta înseamnă că un pedofil merită să stea la închisoare și că un sportiv bun merită să câștige. Ambii și-au exercitat într-un anumit fel libertatea, astfel încât fiecăruia i se cuvine un tratament adecvat.

Dar să nu ne mire contradicțiile acestor critici radicali ai meritului. Sursă confuziei lor rezidă în confuzia unor apostoli radicali ai dreptății sociale de peste ocean. De exemplu, când vine vorba de muzică clasică, aceștia spun că este "prea albă" și că, în cadrul concursurilor de angajare la marile orchestre, metodă audițiilor secretizate (blind auditions) nu a favorizat selecția mai multor persoane de culoare, ceea ce -- zic acești sacerdoți ai corectitudinii politice -- e ceva nedrept, o violare a principiilor dreptății sociale. În felul acesta, ei uită cu bună-știință și rea-credință faptul că această metodă de selecție a dus totuși la o creștere enormă, în ultimii zeci de ani, a numărului de femei în marile orchestre ale lumii. Dar cum activismul nu face casă bună cu gândirea, acești militanți gălăgioși vituperează cu îndârjire împotriva ideii de merit. Cum ziceam, se contrazic singuri. Fiindcă, pe de altă parte, când vine vorba, de exemplu, despre prezența covârșitoare a negrilor în baschetul american, aceeași revoltați se grăbesc să spună că negrii și-au câștigat -- cum altfel decât pe merit -- supremația în NBA. Ultima afirmație e perfect adevărată (dominația persoanelor de culoare în baschet e bine-meritată și admirabilă) doar că o astfel de teza se bate cap în cap cu terfelirea iresponsabilă a ideii de merit.

Închei gândurile de mai sus, revenind la prima tabăra, elogiatorii dogmatici ai meritului, care -- știind că nu mai este de bon ton să protestezi împotriva drepturilor -- proiectează toată discuția doar pe fundalul sacrosanct al meritocrației. Adesea, acești oameni sunt (sau măcar pretind a fi) creștini, așa cum este, de exemplu, un senator român, o persoană foarte cultivată, care a și făcut, de altfel, o elogiere unilaterală a meritului de la pupitrul Senatului.

Le-aș reaminti tuturor credincioșilor iubitori de meritocrație că, în perimetrul învățăturii creștine, meritul are un caracter ambivalent. Pe de o parte, mântuirea e personală și se "câștigă" prin lucrare individuală, adică prin merit, după faptele și credință fiecăruia. Pe de altă parte, drumul credinciosului către mântuire nu e un parcurs sportiv, jurizat după principii cantitative; ci un itinerariu paradoxal. Tâlharul de pe cruce se mântuiește în ultima clipă, printr-un singur gest, nu pe baza unei acumulări de puncte bine-meritate. Inlar, în pildă fiului risipitor, cel care are parte de vițelul cel gras este chiar fiul risipitor, nu fratele sau cel plin de merite. În ceea ce-L privește pe Hristos, El este Cel Care stă la masă nu doar cu fariseii cei merituoși, ci mai ales cu netrebnicii și marginalii: cu vameșii și desfrânatele. Pentru un creștin, lecția lui Hristos ar trebui să fie, în fond, una profund ne-meritocratică: El, Cel fără de păcat (adică nemeritând osânda), Se sacrifică pentru oameni, cu iubirea și milă pe merit călcând.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Mai mult de jumătate dintre români sunt de acord cu introducerea votului obligatoriu. Procentul a crescut considerabil față de acum 10 ani SONDAJ

Peste 60% dintre români sunt de acord cu votul obligatoriu, argumentând că o prezenţă mai mare la vot poate schimba lucrurile în bine, conform unui sondaj realizat de INSCOP la comanda...

Alegeri prezidențiale în Macedonia de Nord. Actualul președinte ar putea să piardă puterea

Aproximativ 1,8 milioane de cetăţeni din Macedonia de Nord sunt aşteptaţi miercuri la vot pentru a alege viitorul preşedinte al ţării, transmit AFP şi DPA. Secţiile de votare s-au...