După experimente stranii de privatizare, din anii ’90, începutul secolului XXI ne-a lăsat fără elementul de bază al economiei - industria. Poate fi aceasta substituită de alte surse de venit?

Democrația instaurată după 1989 în România a adus cu sine, nu numai libertatea de exprimare, libera circulație și creșterea aprovizionării alimentare, ci și “libertățile” caracteristice economiei de piață capitaliste. Numai că acestea au fost adaptate condițiilor locale, după chipul și asemănarea celor care, în urma primelor alegeri libere, au condus destinele țării noastre și, implicit, existența noastră.

Tot felul de experimente pentru trecerea la economia de piață a întreprinderilor socialiste de stat au fost încercate, cele mai multe generând polarizări ale societății, din ce în ce mai accentuate, urmate de închideri ale activității de bază, deși contractele de privatizare aveau clauze privind continuarea activității principale și păstrarea forței de muncă, fără că nimeni să plătească pentru nerespectarea acelor clauze contractuale.

Dorința de îmbogățire rapidă a unora dintre semenii noștri, au făcut ca în locul întreprinderilor, multe dintre ele situate în interiorul orașelor, să apară, ba mall-uri, ba cartiere de locuințe, cu consecințe majore în concedierea forței de muncă calificată, care a trebuit să se reorienteze în activități în care nu erau pregătiți, sau să ia calea occidentului, avid de forță de muncă deja calificată.

În noile activități, unii au reușit să se adapteze, să aibă succes, alții au dat faliment, și din cauza slabei susțineri de creditare din partea sectorului bancar, privatizat și el prin metode uneori oculte, dar cu rezultate notabile la nivelul profitabilității. Concurența din domeniu a fost un capitol care, cu greu a putut fi controlat de BNR, reglementatorul pieței bancare. Nu e clar nici acum, după 34 de ani, dacă n-au vrut sau n-au putut. Cert e că polarizarea societății a fost dusă la extrem, unii având deja după 10 ani, resurse pentru ei și familia lor, care, în vest, greu le obțineau în 30-40 de ani de activitate, cei mai mulți sărăcind tot mai mult, datorită politicilor economice străvezii, ale guvernanților epocii.

Denominarea cu 4 zerouri din 2005 a Leului a dus la pauperizarea și mai accentuată a populației, venită după ce aproape toată industria a fost privatizată și închisă după aceea, singurul asset după care umblau investitorii, fiind terenurile pe care existau fabricile, multe dintre ele create pe sacrificiul actualilor seniori, care au muncit în condiții greu de descris, pentru visele megalomane a conducerii socialiste din acea perioada. După ce au îndatorat țara cu 8 mld. dolari, pentru CUG-uri și alte fabrici din industria chimica, mai-marii țării și-au propus să plătească datoria publică într-un termen scurt, din 1982 până în 1989 martie, cu consecințe grave asupra alimentării populației, asupra nivelului de trai, totul în numele unor deziderate clamate în documentele partidului unic, drept lupta pentru crearea omului nou, cu lozinca ipocrită: fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități – ca justificare a sacrificiilor la care era supus poporul. Visul unui trai mai bun - după necesități - a animat populația să suporte lipsurile și să muncească, de cele mai multe ori chiar și duminica, pentru iluzia unui viitor, lipsit de grija zilei de mâine.

După ce s-au realizat progrese în industrializarea țării, greu de imaginat înainte de 1945, noi fiind socotiți de toată comunitatea internațională drept o țară eminamente agrară în acea vreme, s-a ajuns ca în anii ’80 peste 70% din forța de muncă activă să fie ocupată în sectorul industrial. Apoi a urmat implozia producției industriale, generată de forțarea plății datoriei externe, care a tăiat importurile de completare pentru fabricația mașinilor și utilajelor românești. Și în unele sectoare, eram printre premianți – vezi sectorul petrolier, eram în primii 4 producători mondiali – dar n-a contat că trebuia să menținem trend-ul, s-au tăiat importurile pentru plata datoriei, și gata. Derogările erau foarte rare, și se făceau la documente de te apuca lehamitea, încercând să explici consecințele refuzului de importuri.

Ce e trist, e că, după ’90, unii dintre cei care au condus această goană după valuta necesară plății datoriei, au ajuns în funcții mari de demnitate publică, atunci având posibilitatea să repare ce au stricat, poate nu ei direct, dar fiind părtași la distrugerea fibrei națiunii. Nu s-a întâmplat așa.

Finalul sfârșitului industriei românești a fost pe mâna AVAS, - Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului, noul FPS, care a terminat industria siderurgică, un asset greu și valoros în economia țării. Privatizarea cu investitori din Est, a fost preferată firmelor consacrate din vest, care-și exprimaseră opțiunea de cumpărare. Nu a fost o surpriză, că la câțiva ani, după privatizarea combinatelor siderurgice, președintele AVAS să facă un cancer galopant și să părăsească lumea asta. Ca nimeni să nu mai știe ce s-a întâmplat și nici să răspundă cineva despre dezastrul provocat.

Nici agricultura nu a avut mai mult noroc. Desființarea haotică a cooperativelor de producție, a întreprinderilor agricole de stat, devalizarea patrimoniului acestora, furtul în masă al sistemelor de irigații existente -dacă nu mai aveau proprietar, au fost luate… și duse au fost. Noii proprietari privați, după retrocedările anilor ’90, au trebuit să se gospodărească cum au putut, creditarea pe agricultură era la fel de grea ca cea pentru producție industrială, subvențiile au fost dintotdeauna la cel mult ¼ din ce primeau agricultorii din vestul Europei, chiar și după ce am intrat în UE, ca membri cu drepturi depline.

Singurul care a avut grijă de soarta agriculturii a fost numai bunul Dumnezeu, care dădea ploaie când trebuia, să poată rodi pământul, altfel nu existau rezultate. Dar și asta, când își aducea aminte de noi, nu în fiecare an.

Zona legumicolă a început să ridice, încet, capul din țărână, dar la fel, fără resurse, numai cu banii strânși din recolta anului, nu se pot face investiții în irigații, în tratamente moderne, deși pământul nostru e foarte bun în comparație cu vecinii noștri. Soiurile de roșii, ardei, usturoi, ceapă, fasole erau apreciate pe piețele occidentale, institutele de cercetare de profil au fost desființate, semințele selectate pe parcursul a multor ani de zile, au dispărut, importurile din Olanda sau de aiurea au dus la inundarea piețelor cu legume greu comestibile, oricum nu cu ce am crescut noi, generații întregi, care încă ne mai aducem aminte cum mirosea în bucătărie când făceai o salată de roșii cu ardei gras și ceapă. La fel ca în industrie, nimeni nu a plătit cumva, n-a ieșit nici un demnitar care să stopeze dezastrul creat. Consecința, mai ales după intrarea în UE, marea majoritate a forței de muncă din sate au plecat în vest, unii chiar s-au realizat, puțini au venit acasă, cu agoniseli mai mari sau mai mici, și-au ridicat case, și-au făcut sere cum au văzut pe unde au lucrat. Alții încă mai aleargă după himere prin străinătate, și acasă nu are cine să lucreze pământul. Depopularea satelor este o stare de fapt, nimeni nu ia măsuri de stimulare a restabilirii populației în zone părăsite, nimeni nu se interesează de existența oamenilor din sate, încă fără utilități, fără drumuri, fără școli. Numai în campaniile electorale se mai preocupă de aceste zone, sperând să adune voturi, cu promisiuni utopice, în care nici cei care le perorează, nu cred. Și atât.

Pentru încă 4 ani. Timp în care noi importăm 80% din necesarul de alimente, din țări, care odată, stăteau la ușa comercianților noștri să prindă contracte pentru produsele agricole românești. Timp în care, guvernanții noștri, ca să se mențină la conducerea statului, îndatorează țara din ce în ce mai mult, fără ca să se preocupe de diversificarea surselor de venituri, de reconstrucția ramurilor industriale care ar fi pretabile și profitabile specificului local, de sprijinirea agriculturii serios, la nivele comparabile cu țările din vest – mâncarea este aur curat în perioada asta – preocupările domniilor lor fiind consumul, taxarea contribuabililor, “industria” horeca, ajutorul dat celor cu venituri mici, toate cu iz de pomeni acordate din mărinimie, nu pentru că cetățenii țintă merită o viață demnă, după ce au ieșit din activitate.

Un plan de refacere a sectoarelor industriale viabile, de reamenajare a irigațiilor pe terenurile agricole cu surse de apă apropiate, cu resurse importante alocate de la buget, ar mobiliza masiv forța de muncă activă, stopând migrația îngrijorătoare care decimează națiunea noastră, din 2007 încoace. Totul e că guvernanții să fie interesați de viitorul țării pe care, vremelnic, o conduc. Și, mai ales, să caute să fie sinceri cu cei care i-au votat. Acum, în era vitezei informaționale, nu mai poți ascunde intențiile de manipulare a piețelor, tot mai mulți demnitari, cu intenții corecte privind rolul lor în pozițiile de conducere a destinelor populației, o devoalează, propunând și soluții care să ducă la evoluții pozitive ale stării economiei globale.

De curând, d-na Cristine Lagarde – președinta BCE – a declarat:” Profiturile au contribuit la circa două treimi din inflația din zona euro, a afirmat d-na Lagarde, în vreme ce în ultimele două decenii, contribuția lor a fost, în medie, de o treime. Acest lucru a dus la șocuri care au alimentat inflația mult mai rapid și mai puternic decât în trecut. Urmează o fază în care salariile vor crește pentru a se alinia la inflație. Calculele experților băncii arată că la finalul lui 2025, salariile ar putea să revină la puterea de cumpărare dinaintea pandemiei, cel puțin în zona euro. Dar, pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie că firmele să absoarbă creșterea costurilor cu forța de muncă, nu să o transfere consumatorilor, așa cum s-a întâmplat până în acum.”

Mă întreb, de ce BNR, în toate comunicate sale, nu ne-a tras de mânecă, privind comportamentul firmelor, că nu vorbea d-na Lagarde numai de firmele germane sau franceze, de ce autorități înființate să controleze și să reglementeze activitatea economică, nu au ieșit să tragă semnale de alarmă privind transferul costurilor către consumatori, spoliind puterea de cumpărare, ridicând inflația la valori insuportabile pentru mulți dintre cetățeni. Cred eu, că din simplul motiv că, chiar dacă nu le-a convenit comportamentul inadecvat al firmelor, nu i-a deranjant atât de tare, încât să și ia măsuri punitive împotriva lor. Ar fi fost și culmea, ca din proprie inițiativă, firmele din sectorul energetic să reducă prețurile pentru consumatori, cât timp Ministerul Energiei și ANRE au plafonat prețul Kilowatt-ului la de 4 ori valoarea de producție din 2021. Cu toate consecințele știute, inflație galopantă, nivel de trai scăzut. Politicile de compensare a puterii de cumpărare, mereu au fost în urma majorărilor de prețuri, și numai în proporții de 60-65% din inflația declarată de autorități competente. De legislația în vigoare şi nerespectată sau prorogată… nu mai e cazul să vorbim, așa s-au gândit guvernanții să răsplătească votul cetățenilor.

Poate a venit timpul să se modifice situația asta, poate ar fi cazul că cei care și-au asumat conducerea destinelor acestei țări, să refacă încrederea cetățenilor în autoritatea statului, prin elaborarea legislației de salarizare și pensii compatibilă cu secolul 21, pe nivele cunoscute deja în majoritatea țărilor, care-și respectă contribuabilii, numai așa vom redeveni o națiune care contează în economia UE și în cea globală.

Nu am intrat în UE să devenim pepiniera țărilor din vest, cu democrații consolidate, prin export de forță de muncă calificată ieftină, cu medici şi profesori gata formați, toți ademeniți de salarizarea civilizată, nu ca la noi.

Odată legea salarizării pusă pe fundamente serioase, se elimină conflictele cu forța de muncă ce nu poate suporta încontinuu toate creșterile de prețuri induse de o legislație permisivă, de un control dezinteresat sau de lăcomia unor actori economici, fără majorări semnificative ale orei de manoperă. Legea pensiilor va putea apoi fi elaborată cu corectarea inechităților din sistem, pentru că vor fi mărite colectările la Fondul de pensii, cu stabilirea formulei de calcul a punctului de pensie, fără echivoc, condiția fiind, cred eu, că minimul pensiei să fie corelat cu coșul minim de consum al unei persoane. Iar INS să fie îndeajuns de corect să actualizeze ce a calculat în 2020, la starea economiei din 2023, oficial. Iar dacă un ministru de finanțe nu găsește fondurile necesare să rezolve problema pensiilor sau salariilor, există instituția demisiei, nu e nici o rușine, poate altcineva va putea găsi și fonduri și soluții, acum, azi, nu să așteptăm, noi contribuabilii ani de zile, până se decid onorabilii, într-o direcție sau alta. Pentru că noi, cei mai mulți, ne-am făcut datoria față de țara asta.

La întrebarea dacă poate fi găsit un substitut la industria distrusă, răspunsul meu este da, condiția este ca guvernanții să fie suficient de determinați să lanseze competiții de proiecte industriale sau agricole de mare anvergură, să le asigure finanțare și să aleagă specialiști calificați pentru management, nu lipitori de afișe sau beizadele deja plictisite de viață.

E chiar așa de greu să ne putem respecta unii pe alții în țara asta?

Eu încă mai sper.

Doru Sinca este de profesie inginer, absolvent al Institutului Politehnic Bucuresti, in prezent pensionar.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Cum vrea AUR să facă „Europe Great Again”. „Comisia Europeană urmăreşte să transforme uciderea de copii nenăscuţi într-un drept fundamental european”

Preşedintele AUR, George Simion, a propus, la Conferinţei Internaţionale „Make Europe Great Again” care a avut loc, sâmbătă, 27 aprilie, la Palatul Parlamentului, ca toate partidele...

George Simion intervine în scandalul „moldovenilor din Buzău”. „Premierul nostru a glumit. Nu este moldovean, probabil este Rrom”

Preşedintele AUR, George Simion, a declarat sâmbătă, 27 aprilie, la Palatul Parlamentului, la Conferinţa Internaţionale „Make Europe Great Again”, că zilele trecute, premierul Marcel...