Exercitii de supravietuire in preajma fricii

Frica s-a insinuat pe sub piele. Tari intregi sunt sub asediu. Virusul curge cald prin sangele nostru si ne ferim, cat putem, sa nu-l dam mai departe. Ne e frica unii de altii, trecem pe trotuarul celalalt, ne supunem pericolului de a circula pe marginea soselei, cu riscul de a fi loviti de o masina, ne dezinfectam dupa o atingere.

Facem orice, doar sa nu fim ucisi de virus. Nu ne mai gandim la cancer, diabet, depresii, boli autoimune, accidente aviatice, catastrofe naturale si alte pericole care ne pandesc. Iar virusul, in loc sa tina cont de grija noastra, ne loveste si mai puternic mintile dezechilibrate. Cum s-a ajuns la limita? De ce nu avem forta cat un graunte de mustar care ne-ar putea face de neatins pentru toti virusii lumii?

Nu mai avem vocatia iubirii. Caram traume grele de la generatie la generatie, ne inarmam cu psihologi, psihoterapeuti si ignoram forta vindecatoare a iubirii si prieteniei. Cine ne sunt prietenii? Mai avem prieteni? Perioada de la inceputul lunii martie, cand am crezut ca virusul trece ca o cometa pe langa planeta Pamant, intram in case si-l privim pe fereastra pana dispare, s-a prelungit si continua, facand din noi niste biete fiinte nesigure. In jur oamenii mor si e clar ca virusul nu glumeste. Dar incearca cineva sa-l infrunte? Se gandeste cineva cu adevarat cum sa adune boaba de mustar?

In Tunis, vanzatorii din piete au un fel de inconstienta binefacatoare, pana la urma. Mi-am dat seama de ea dupa ce am primit mesajul unui prieten din tara: "Ne uram intre noi. Suntem panicati si infricosati. Virusul a patruns in creiere si ne-a blocat. Lumea sta izolata. Maine toate scolile trec online." Aici muezinul canta cu vocea inalta, iar noi ne grabim tare, cu mastile pe fata sau cu fata la vedere. Trecem unii pe langa altii si toti pe langa vanzatorii de jucarii din lemn pictat, intinse pe jos, pe langa baiatul descult, care vinde servetele, pe langa cei cu Figue de Barbarie, care stropesc fructele cu apa, pe langa barbatul cu barba ravasita si camasa lunga, alba, care vinde parfumuri langa zidul moscheii. Pe langa cei trei care iau micul dejun in strada, beau suc de lamaie cu o felie de chec, pe langa cersetorii culcati sub ficusul monstruos, pe langa baietii care vand telefoane furate, pe langa politistii de la colt, pe langa cei care pazesc sinagoga, pe langa batranul arab cu mustata alba din fata magazinului de pantofi, pe langa shaormeria mereu plina si imbietoare, unde lucreaza patru baieti fara masca, pe langa barbatul care vinde fructe si, daca nu ai bani, ti le da pe incredere, pe langa femeia invelita in saluri, asezata pe trotuar, care cere, in araba, mancare, pe langa tanarul sprijinit de propria cafenea, cu sort negru si masca sub barbie, pe langa magazinul de obiecte din fier forjat, in fata caruia sta pe un scaun superb, chiar artizanul lor.

Pe langa grupuri de fete sau de baieti galagiosi, care se striga de pe un trotuar pe celalalt, pe langa negrese superbe, cu turbane portocalii sau galbene, cu fesele rotunde, pe langa femei ascunse de hijab, in jalabiya colorate, foarte rar invesmantate in burka, pe langa barbati in jebba, cu chechia alba sau visinie, fara masca, pe langa domni cu cravata si geanta de piele, pe langa functionare pe tocuri, calcand apasat, pe langa mulatre in jeansi, pe langa baieti slabi cu parul stralucind de gel, si ochelari de soare, pe langa taraba cu migdale prajite in caramel, pe langa zecile de chioscuri de Fruits secs, unde gasesti, apa, sucuri, migdale, fistic, alune, biscuiti, napolitane, bomboane, tigari.

Pe langa rotisoarele care invart pui rumeni, pe langa barbatii cu burtile bombate sub un tricou prea stramt, pe langa cafenelele ticsite, unde se fumeaza narghilea, pe langa uscatoarele de prosoape intinse in strada in fata saloanelor de coafura, pentru femei si barbati, pe langa gardienii de la Carrefour si Monoprix, care indeplinesc mecanic gestul de control al temperaturii, si iti zambesc. O lume dinamica in ritmul careia nu se ghiceste frica, as spune, chiar asumata in fata mortii, printr-un fel de credinta naiva ca ce ti-e scris in frunte ti-e pus, vorba cuiva.

Cand traiesti, frica dispare sau se incurca printre picioarele trecatorilor si nu ai timp sa o observi. Aici invatamantul este fata catre fata, nu stiu pana cand, dar e bine. Purtam masti in sala de curs, nu ne atingem si incercam sa ne rasfiram la un scaun distanta. Dar dupa ce exersam acest ritual, uitam, si incepem sa radem sub masca, uneori o lasam cateva secunde sa putem respira in voie, apoi continuam sa vorbim o limba romana care nu transmite frica, dimpotriva, un entuziasm al scolarului de clasa intai, care descopera o noua lume ascunsa in semne. Prieteniile se leaga in fata institutului, schimbam o vorba in romana si trei in franceza, apoi ne uram noapte buna. Privirea a castigat in intensitate, sub masca. Este ceea ce a ramas neascuns, la vedere. Daca "ochii sunt oglinda sufletului", si privim doar in jos sau opac, sufletul ni se va atrofia ca un organ bolnav. Cand vom indeparta masca, vom vedea chipuri sterse, macinate de griji si frica insinuata in locul ramas gol.

Frica nu face diferente, depinde cum o intampini. Prabusit in fata ei, sau echipat cu relatii interumane puternice. Cu prieteni carora sa le vorbesti despre cum o simti cuibarita in tine. Cu oameni pe care sa-i iubesti cu adevarat. Alaturi de copii, carora le poti face marturisiri sincere. Rostirea fricii pe nume o micsoreaza, o scade in intensitate, o pierde. Numele ei sta ascuns in gesturi, care pot fi convertite in solidaritate, iubire si acceptare. In cultura populara romaneasca, diavolul este apelat cu diverse denumiri: Uciga-l crucea, Bata-l crucea, Uciga-l tamaia.

Poate ca intoarcerea la credinta ar putea insemna o revalorizare a sensurilor vietii. La o credinta interioara pe care nu am analizat-o niciodata in profunzime. Fiecare dupa simtirea lui. Intoarcerea la ceea ce este pretios si tainuit. Nu se vinde la hram, nici la magazine specializate. Nici in lacasele de cult. Despre care nu auzi la televizor. Ce este crucea, in explicatia laica si religioasa? O greutate pe care o porti pe umeri, asezata frumos din copilarie, de catre parinti. Sa nu o pierdem niciodata. Sa o dam mai departe ca pe o mostenire importanta. Uneori copiii duc crucea parintilor si nu rezista marilor greutati. Ce poate face un prieten, un iubit, poate sa ti-o ia, cateodata, ca sa poti respira si visa. Cu timpul, poate scadea in greutate, dar ramane un mister personal cum se ajunge aici. Credinta inseamna sinceritate fata de tine, inainte de toate, apoi fata de cel caruia i-o marturisesti. Incercarea de recuperare a curateniei tale copilaresti. Renuntarea la obiceiul de a fi mereu ocupat si distras de bagajul tau de prioritati. Atentia distributiva, nu doar la semnele de circulatie, ci la fiintele umane, raspandite in fata ta ca niste jaloane luminoase.

Intoarcerea la lucrurile simple nu este doar un cliseu. "Bine ca e cald, inca. E asa o zi frumoasa, de toamna. O minunatie. Dar cine sa o vada?" a mai scris prietenul meu. Imi amintesc ca asta-vara, cand m-am intors la tara, parca iesisem dintr-o bula a fricii si intrasem intr-una a bucuriei copilaresti. O izolare in verdele curat, nevirusat. Padurea nu ascunde sub coaja ei niciun pericol. Iarba dezinfecteaza. Pasarile nu vestesc prapadul. Apa curge pe unde vrea ea, fara nicio obligatie a celui care-si racoreste talpile. Poate ca nu locul de munca ar trebui parasit, salile de curs, ci orasul, in sine. O dezinfectare masiva de obiceiuri comode, dar nocive pe termen lung. Revenirea la gusturi si mirosuri vechi. Intelegerea, pe viu, a celor patru elemente primordiale: apa, aerul, focul si pamantul. O infinitate de posibilitati ascunse intr-o rama ce incadreaza un peisaj rupt de lume. Sansa transcenderii si patrunderea la nivel cosmic superior.

Da, ne este frica, in parte, fiecaruia, dar impreuna o putem invinge. Daca acest "impreuna" este doar o justificare a multimii de oameni ingandurati, care nu se privesc unii pe altii, care se tem de atingere in cel mai trist mod, nu avem nicio sansa in fata ei. Frica dezbina si invinge. Asta se intampla in toate tarile dominate de acest sentiment. Virusul slabeste in fata sangelui, a solidaritatii umane. Lupta trebuie dusa impotriva strategiei de a ne indeparta unii de ceilalti. Nu incalcand reguli, ci purtand masca, dezinfectand, pastrand distanta, dar liberi, impreuna, increzatori in reusita. Cu atentia indreptata spre undele sensibile la care vibram de mii de ani. E timpul sa regandim existenta in afara insingurarii. Nimic din ceea ce se intampla nu ar avea valoare in lipsa celuilalt. Chiar singuratatea si izolarea, asumate, si-ar pierde sensul in afara oamenilor.

Lia Faur este scriitoare si profesoara la Institutul Limbii Romane din Bucuresti. Preda limba, literatura, cultura si civilizatia romaneasca la Universitatea El Manar din Tunis. A publicat poezie, dialoguri, eseu. Cel mai recent volum, Piele de imprumut, o reeditare revizuita si adaugita, a aparut la Editura Brumar, 2018.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

O cubaneză a obținut cel mai bun rezultat al României la Campionatul European

Sportiva română de origine cubaneză Amanda Zuaznabar-Torres s-a clasat pe locul 7 la cat. 63 kg, vineri, la Campionatele Europene de judo de la Zagreb (Croaţia). Amanda Zuaznabar-Torres a...

Veste mare pentru cei mai săraci români. Care va fi salariul minim net din 2025

Mai mulți bani pentru cei mai săraci dintre români, din 2025. De la 1 ianuarie anul viitor, niciun român nu va încasa un venit mai mic de 500 de euro net („în mână"), adică 2.500 de lei,...