Atuurile politicii interne americane. Deciziile care ne afectează existența cotidiană: politica externă (partea a III-a). Câte ceva despre „Parteneriatul româno-american” și politica externă a SUA

Deciziile care ne afectează existența cotidiană: politica externă (partea a III-a). Câte ceva despre „Parteneriatul româno-american” și politica externă a SUA

EPISODUL 5) S-au comis și erori, dar... Motivele pe are le-ar putea invoca un filo-american: i) politica internă a Statelor Unite

II. TOTUȘI, DE CE SUNT (ȘI MĂ DECLAR) FILO-AMERICAN?

Având în vedere criticile severe, și pe alocuri vehemente/virulente aduse unor gesturi și politici ale Administrației (și autorităților din) SUA, probabil mulți dintre dumneavoastră s-ar putea întreba cum, și în ce măsură aceste luări de poziție pot fi reconciliate cu o atitudine filo/pro-americană. Voi încerca să vă explic, în continuare, exact acest lucru. Mai întâi, trei precizări:

a) Criticile mele sunt fost motivate de fapte și evenimente concrete, asupra cărora m-am documentat în mod obiectiv și extensiv, din surse diverse (procesul documentării fiind pe deplin transparent și verificabil) și de modul în care s-au acestea desfășurat. Iar severitatea/vehemența evaluărilor este, cred, pe deplin argumentată și justificată de natura/caracterul lor, explicate pe larg în context.

b) În primul rând, între argumentele pentru filo-americanismul meu includ exclusiv elemente/date obiective (pentru că ar putea exista și unele de ordin subiectiv), care vor face ca, în opinia mea, acesta să fie la fel de justificat din punct de vedere logic și rațional ca demersul critic din prima parte a articolului. Apoi, tot exclusiv rațional, evaluând cantitativ și calitativ avantajele furnizate de apropierea/alianța/parteneriatul dezvoltate de România (dar nu numai de aceasta) de/cu Statele Unite (în trecut și în prezent, de așteptat și pentru viitor) îmi asum estimarea că acestea depășesc cu mult, pe toate planurile ¹, neajunsurile cauzate de erorile politice menționate în partea de critică, judecând cât se poate de sever/riguros gravitatea celor din urmă.

c) Cu toate cele menționate la punctul b, politica externă și internă a SUA trebuie monitorizată cu atenție și grijă și în viitor, de către cercetătorii din zona științelor sociale, politologi, mass-meda și opinia publică, tocmai pentru că țara este principala putere a lumii. Iar eventualele abateri de la normele și valorile democratice (mai ales în relațiile dintre state), de la regulile și cutumele dreptului internațional (punând accent pe criteriile legate de egalitate și echitate) - inclusiv diplomatic sau consular - precum și orice abateri și derive ținând de domeniile pomenite sau manifestându-se în alte arealuri trebuie SEMNALATE, FĂCUTE PUBLICE ȘI CRITICATE FĂRĂ MENAJAMENTE.

Voi enunța deci în continuare, în mod pragmatic, relativ succint și SELECTIV, o serie de creșterii obiective pentru care ar merita ca cineva/oricine să aprecieze Statele Unite în sine și rolul acestora în politica internațională. Argumentele vin din trecut și din prezent, și le voi împărți în două categorii, INTERNE/INTRINSECI și EXTERNE (BENEFICII PENTRU RESTUL LUMII):

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Înainte de a începe prezentarea acestora, stimați și dragi cititori, trebuie să facem împreună o incursiune în istorie, la (și înainte) de începuturile existenței Statelor Unite. Care, vă promit, nu vă va plictisi, pentru că este una pur și simplu fascinantă. Există două mari „avantaje de start” care le-au permis SUA să existe și să evolueze ca stat de drept și democrație.

a) Primul este legat de faptul că acestea s-au născut ca o democrație, principii, reguli și acțiuni legate și inspirate de libertăți și drepturi fiind invocate încă înainte de apariția și dobândirea statutului lor țară suverană, care a fost confirmat prin câștigarea Războiului de independență al SUA (1776-1783). Acesta a început ca, sau am putea spune că fost precedat de o Revoluție (unii istorici, mai ales americani, folosind chiar pentru război titulatura „Războiul revoluționar american”), iar în evoluțiile din preajma și din timpul acesteia se regăsesc doi dintre pilonii statului de drept și democrației americane:

i) Tradiția vechilor drepturi politice consacrate în timp, în perioada pre-modernă și modernă în Anglia/Marea Britanie (locuitorii celor 13 colonii americane care și-au declarat independența pe 4 iulie 1776 fiind, anterior, cetățeni britanici și supuși ai suveranului Marii Britanii - în acel moment, regele George al III-lea), și repuse în discuție pe continentul american în anii 1760-1770. Dacă am vrea să invocăm aspectele pragmatice, am putea spune că totul a plecat de la bani, coloniștii invocând un (vechi) drept britanic consacrat: ”No taxation without representation” ². Dincolo de taxele care li se impuneau britanicilor din coloniile americane, fără ca aceștia să fie reprezentați propriu-zis în Parlamentul britanic (mecanismul purta, pe atunci, denumirea pompoasă de „reprezentare virtuală”, despre care nu este locul și momentul să discutăm aici) tot economic (mai exact comercial) acestora li se impunea respectarea unui monopol al schimburilor cu Metropola.

Dar nu totul ținea de bani și de partea materială. Unul dintre gânditorii care a sumarizat cel mai expresiv problemele pe care pe aveau supușii britanici din America cu conducătorii lor din Europa a fost Thomas Paine, un fel de „revoluționar de profesie” al epocii sau un Che Guevara avant la lettre (culmea, britanic, cel puțin prin naștere - iar mai multe legat de el vă îndemn să aflați/căutați dumneavoastră înșivă) care a scris, la începutul anului 1776, un articol de 47 de pagini publicat într-o broșură și intitulat ”Common Sense” ³, prin intermediul căruia erau popularizate (la nivel de bun-simț comun) idei care se aflau deja în circulație. Astfel, Paine comenta caracterul degenerat al unor monarhii absolutiste europene, afirma că atunci când un rege constituțional (cum era cel al Marii Britanii) conduce în mod tiranic el este cel care depășește și încalcă drepturile care i-au fost conferite, sau că nu este firesc ca un continent să fie condus (dominat) de către o insula.

ii) Declarația de independență (a entității care va deveni Statele Unite, adoptată de 4 iulie 1776) și conținutul acesteia. Documentul preceda cu mai bine de 10 ani Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului a Revoluției franceze din 1789, fără să fie deloc mai prejos decât aceasta. Textul său nu doar că încorpora unele dintre cele mai avansate idei din epocă, dar urmărea în mod concret și punerea lor în practică, fapt reflectat după obținerea independenței în acte precum Constituția SUA sau Declarația drepturilor, dar și în evoluția politică ulterioară a țării. Acestea se refereau nu doar la forma și guvernarea statului, ci și la drepturile și libertățile indivizilor.

Una dintre cele mai memorabile fraze ale acestui document, și în opinia mea unul dintre cele mai frumoase fragmente din gândirea politică a tuturor timpurilor apare în preambulul acestuia: ”We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness. That to secure these rights, Governments are instituted among Men, deriving their just powers from the consent of the governed. That whenever any Form of Government becomes destructive of these ends, it is the Right of the People to alter or to abolish it, and to institute new Government, laying its foundation on such principles and organizing its powers in such form, as to them shall seem most likely to effect their Safety and Happiness” ⁴

b) Al doilea avantaj de care Statele Unite a beneficiat încă de la început, din momentul în în care instituțiile noului stat erau elaborate, a fost acela că acestea au fost gândite și create ca instituții care să asigure existența unui stat de drept, o conducere democratică, și care să garanteze drepturile și libertățile celor guvernați. Astfel, dacă la „nașterea” a ceea ce aveau să devină Statele Unite regăsim doi piloni de bază ai democrației americane (aceia enumerați mai sus), formați și modelați de felul în care acestea aveau să ia ființă, ceilalți doi sunt edificați în procesul organizării instituționale a SUA, imediat după ce noul stat a luat apărut. Este, așadar, vorba despre:

i) Constituția Statelor Unite ale Americii (elaborată în septembrie 1787, adoptată în iunie 1788). Aceasta se baza pe principiile separației puterilor, expuse de către filosofi politici precum englezul John Locke sau francezul (Charles de Secondat, baron de) Montesquieu, care urmăreau evitarea concentrării autorității politice, care ar fi putut duce la absolutism, tiranie sau arbitrariu. În plus, Constituția americană separa puterile nu doar pe verticală, ci și pe orizontală. Pe de o parte, pe verticală, aveam puterea legislativă (Congresul bicameral), cea executivă (președintele) și cea judecătorească (prezidată de Curtea Supremă a SUA).

În Congres, membrii Camerei Reprezentanților erau mandatați de către alegătorii din propria circumscripție electorală din statul de baștină (numărul lor, pe stat, fiind determinat de mărimea și populația acestuia) iar cei ai Senatului reprezentau statele Uniunii, câte doi de fiecare. Președintele reprezenta SUA pe plan intern și extern și era șef al Administrației acesteia (echivalentă a cabinetului/guvernului din țările europene moderne), fiind, cum am tinde să spunem noi, șef de stat și șef de guvern în același timp - membrii diferitelor departamente executive ale Administrației (ministere ale guvernului) fiind numiți de el și răspunzând direct în fața lui. Iar puterea judecătorească nu se rezuma doar la atribuțiile Curții Supreme, ci incorpora întreaga autoritate a instanțelor și judecătorilor care se baza pe legi și precedente juridice (dreptul cutumiar anglo-saxon), și ale căror decizii, odată rămase definitive, deveneau precedente la rândul lor.

Pe de altă parte, pe plan orizontal aveam (și mai avem) puterea guvernământului federal. (ansamblul instituțiilor enumerate mai sus), cu puteri (doar) în zona apărării naționale, politicii externe, comerțului exterior, stabilirii taxelor federale și a siguranței Statelor Unite în ansamblu (ca națiune) contrabalansată de autoritățile statelor Uniunii - executive (guvernatori), legislative (foruri bicamerale) și judecătorești (judecători și curți statale ⁵).

Chiar și așa, înainte de adoptarea Constituției, un grup de oameni politici americani, printre care și o parte dintre cei pe care istoria SUA îi numește ”Founding Fathers”/„Părinți Fondatori” (cei care au jucat un rol esențial în obținerea independenței și organizarea noului stat) s-au opus acesteia pe motiv că ea acordă prea multă putere nivelului federal, temându-se ca niște „stăpâni” de peste Atlantic să nu ajungă să fie înlocuiți cu alți „stăpâni” cu reședința în Statele Unite ⁶. Ei s-au numit „anti-federaliști”, personalitatea centrală din rândul lor fiind Thomas Jefferson, principalul autor al Declarației de independență. Atitudinea lor i-a plasat pe aceștia în opoziție cu „federaliștii” (susținători ai Constituției) ⁷, printre care s-au regăsit John Adams (unul dintre cei cinci membrii ai Comitetului de elaborare a aceleiași Declarații de independență, prieten și ulterior și rival politic al lui Jeffreson) și Alexander Hamilton, ambii făcând și ei parte dintre „Părinții Fondatori”. Faptul că ulterior atât Adams cât și Jefferson au servit/activat ca președinți ai SUA (al doilea și al treilea) în cadrele stabilite de legea fundamentală disputată este și acesta un indiciu că Constituția americană nu reprezenta o rețetă pentru despotism.

Aceasta în primul rând datorită faptului că autorii Constituției, dar și cei care au gândit și transpus în mod concret aplicarea acesteia în practica politică nu s-au mulțumit să aplice principiile separației puterilor, ci au pus în practică o idee politică mai veche, aceea a „guvernământului mixt” care a fost readusă în atenția publică de către Jonh Adams încă dinainte de elaborarea Constituției ⁸. Aceasta avea în vedere faptul ca puterile statului, pentru a putea funcționa, a o face în mod eficient și a nu ajunge să fie corupte, trebuie să colaboreze și să se supravegheze reciproc în același timp. Acest mecanism, numit de americani ”checks and balances” (controale și pârghii/echilibre) reprezintă unul din cele mai importante elemente printre cele care au asigurat longevitatea funcțională a Constituției Statelor Unite.

ii) Existența Declarației drepturilor (”Bill of Rights”), titlu sub care sunt cunoscute primele zece Amendamente la Constituția SUA, adoptate în 1791 (în parte la presiunile anti-federaliștilor). Încorporate în Constituție, acestea includ principalele drepturi civile și politice necesare existenței unei societăți libere, incluzând și aspecte de ordin practic ⁹.

Aceștia au fost cei patru piloni pe care democrația americană s-a edificat, din punct de vedere istoric. Ultimii doi au jucat un rol mai important, formând împreună ceea ce a constituit Legea fundamentală a Statelor Unite, cea mai veche constituție democratică unitară din lume (unitară în sensul de document scris adoptat pe parcursul unei perioade scurte și delimitate de timp, spre deosebrie de așa-zisa „Constituție nescrisă” a Marii Britanii/Regatului Unit, formată de fapt din acte elaborate de-a lungul secolelor și „cumulate” sub forma unui set de principii și reguli).

În pofida vechimii ei, ceea ce impresionează este respectarea strictă a prevederilor Constituției (inclusiv a Declarației drepturilor), chiar atunci când excese originate în unele prevederi - precum Al doilea amendament constituțional/Al doilea articol al Declarației drepturilor ¹⁰ - au dus la ceea ce reprezintă în mod evident o situație deloc dezirabilă privind lipsa de control legal a autorităților legată accesul populației la arme de foc (mai ales în anumite state) și șirul aparent fără sfârșit de accidente, incidente, infracțiuni, alături de care trebuie pomenite zecile/sutele de mii de victime ale acestor tragedii produse de această stare de fapt. Cu toate acestea, dacă o reglementare (de dorit relativ strictă) a tipurilor de arme de foc care pot fi deținute de populație, și a condițiilor în care acestea pot fi procurate/utilizate e de dorit și de așteptat, o interzicere legală (sau restricții drastice) privind dreptul în sine de a-ți procura și a folosi arme (de foc) e foarte greu de imaginat că ar putea avea loc, cel puțin într-un viitor apropiat, tocmai datorită existenței acestui amendament.

Cu toate prezența unor scăderi precum cea pomenită, respectarea riguroasă a Constituției ¹¹ a reprezentat un element de bază care a făcut posibilă existența de lungă durată (232 de ani de la adoptarea Declarației drepturilor, în 2023) a statului de drept și a democrației în SUA. Acesta, alături de caracterul în ansamblu adecvat, chibzuit și just al prevederilor constituționale (iar acolo unde acestea nu s-au dovedit astfel, ori n-au făcut față provocărilor unei realități în schimbare, Constituția a putut fi amendată - existând, în prezent, 27 de Amendamente adoptate de către Congres și ratificate de numărul cerut de state, ultimul datând din 1992) și de alte caracteristici ale societății americane (citiți și mai jos, în cadrul analizei) au împiedicat apariția loviturilor de stat sau a interludiilor de guvernare autoritaristă în istoria Statelor Unite. Cu alte cuvinte, au făcut posibil faptul ca SUA să fie un stat de drept și o țară democratică de la începutul existenței sale până în prezent. Asupra unora din aceste aspecte voi reveni în continuare.

………………………………………………………………………………………………………

Acestea fiind spuse, și paranteza (strict) istorică fiind închisă, să revenim la atuurile pe care le putem invoca legat de Statele Unite ale Americii, pomenite mai sus, începând cu cele interne:

1. Motive interne/intrinseci ¹²:

- Statele Unite sunt una dintre cele mai vechi (cu câteva excepții despre care se poate discuta, la nivel de ceea ce am putea numi proto-democrații: Elveția, Marea Britanie - deci eu aș folosi formularea cea mai veche), mari și stabile democrații moderne din lume. Dacă ne referim la drepturile de participare la conducerea țării (alegerea acesteia, pe plan local, regional și național), dreptul la vot s-a extins considerabil încă din anii 1830 (în perioada administrației președintelui Andrew Jackson), cuprinzând majoritatea populației masculine, iar către final de secol XIX a început aplicarea în practică a criteriilor privind funcționarea unei administrații publice moderne (”Public service”, cum era aceasta numită) ¹³, bazată în același timp pe expertiză și selecție meritocratică și pe subordonarea ei, în limita legii, politicienilor aleși democratic (și, prin intermediul criteriului transparenței și datorită existenței unei prese libere și active, supravegheată de către opinia publică). Astfel, funcționarii administrației publice ieșeau și din situația în care erau considerați captivi politicului (aceasta fiind consistentă cu viziunea președintelui A. Jackson asupra administrației, care trebuia subordonată total celor aleși de către cetățeni), dar nu ajungeau nici în situația de a constitui o castă închisă, folosind ierarhia și expertiza specializată ca argumente pentru a eluda controlul publicului/democratic, cum s-a întâmplat în Al Doilea Imperiu German și în alte state din Europa Continentală.

Procesul democratizării (în sens modern) al Statelor Unite a înregistrat relative puține întârzieri, cu două mari excepții care trebuie menționate. Prima a combinat/cumulat păstrarea legalității în privința abominației numită sclavie în statele din sud ale federației, până după Războiul de secesiune (1861-1865) cu promovarea, ulterior, unei discriminări manifeste de tip legal-instituțional (în cadrul acelorași state) împotriva acordării dreptului efectiv de vot populației de culoare pentru încă aproximativ 100 de ani(!), până la aplicarea programului ”The Great Society” al administrației Lyndon B. Johnson ¹⁴. Cea de-a doua vizează tratamentul rezervat „sălbaticilor” amerindieni, considerați în mod implicit și de facto ființe umane necivilizate, de rangul doi (și tratați ca atare) și confiscarea forțată a pământurilor deținute în mod tradițional de aceștia, în cursul mișcării de expansiune a Statelor Unite spre Vest/Pacific. Dreptul de vot pentru femei e introdus, la nivel național, în cadrul alegerilor din 1920.

La fel de important, legat de stabilitatea sistemului democratic, e faptul că perioadele de recesiune a democrației/restrângere a drepturilor au fost de asemenea relative rare - păstrând totuși în minte cele două excepții semnificative pomenite mai sus. Dincolo și făcând abstracție de filistinismul cam bigot care a dus la instituirea prohibiției consumului și comercializării de alcool (care, afirmau mai în glumă mai în serios contemporanii, a avut ca principale „beneficii” apariția mafiei americane și, în fruntea ei, a lui Al Capone) putem vorbi de câteva momente critice.

Astfel, deși regimul democratic se menține în perioada Celui de-al Doilea Război Mondial, după decembrie 1941 sunt luate măsuri arbitrare și abuzive împotriva americanilor de origine japoneză, care le încalcă drepturile fundamentale, majoritatea acestora fiind deportați în lagăre de concentrare. După război se manifestă o serie de abuzuri în sens contrar, sub forma „vânătorii de vrăjitoare” a comuniștilor sau simpatizanților acestora, inițiată de senatorul Joseph McCarthy (începând cu finalul anilor 1940 până pe la mijlocul deceniului următor) ¹⁵, ale cărei manifestări au încălcat adesea nu doar libertățile civile și politice (de gândire, de opinie) ci și (procedural) prezumpția de nevinovăție - mulți dintr cei acuzați fiind în fond nevinovați și împotriva lor neexistând probe solide.

Ultima perioadă de derive sistematice de la principiile și regulile democratice de care avem cunoștință s-a produs ca urmare a șocului (internațional, dar mai ales intern) al atentatelor din 11 septembrie 2001. Era pentru prima data, după Războiul americano-britanic din 1812 ¹⁶, când Statele Unite erau atacate pe mod semnificativ pe propriul teritoriu de reprezentanții unei entități străine. Urmările s-au văzut în elaborarea și promovarea pachetului legislativ denumit “The Patriot Act”. Deși o parte a prevederilor acestuia erau logice și necesare în contextul dat (îmbunătățirea cooperării între structurile de menținere a ordinii, completarea legislației antiteroriste etc) o parte dintre ele (în prezent majoritatea nemaifiind în vigoare), prin încălcări ale diferitelor drepturi, precum și prin ambiguități care au permis aplicarea lor într-o formă neașteptat de agresivă au făcut posibilă comiterea unor abuzuri grave asupra cetățenilor străini sau americani (încălcând drepturi, de la cel la intimitate până la cel la viață și integritate fizică sau psihică, folosind tortura sau abuzuri flagrante în cadrul interogatoriilor, manipulând ilegal probe etc).

Elementul de noutate, față de alte prilejuri din trecut când Statele Unite au oferit consultanță sau sprijin unor regimuri dictatoriale, abuzive sau chiar criminale a fost acela că, de această data, abuzurile comise de angajați ai unor agenții americane de informații și securitate (în special ai CIA) au avut un caracter itinerant, aceștia aplicând adesea „legile americane” (sau mai exact revendicându-le ca punct de plecare pentru activitățile lor agresive, ilegitime, abuzive și/sau criminale) în afara teritoriului SUA, uneori în închisori clandestine constituite ilegal cu complicitatea unor responsabili politici de top ai „țărilor-gazdă” (până la 50 la număr!). Șocul dezvăluirii acestor detalii (după 2014-2018) a fost, la nivel internațional, aproape la fel de mare ca cel provocat chiar de atentatele din 11.09.2001. Sau echivalent cu confuzia generată de alegerea ca președinte al Statelor Unite a lui Donald Trump în noiembrie 2014 - acesta fiind perceput ca un politician lipsit de experiență, un personaj imprevizibil și un lider cu mesaje anti-sistem și înclinat spre populism - percepții cel puțin în parte confirmate în perioada mandatului său.

- Formulând mai concret avantajele la care mă refer, putem vorbi de existența în SUA, a egalității/egalitarismului (în absența nivelării) și de posibilitatea unei ascensiuni sociale rapide - „Visul american” și ideea de ”self-made man” . Acestea au constituit probabil principalele elemente care i-au atras pe migranți spre Statele Unite, care a fost și rămâne o țară care s-a constituit prin/ se bazează pe imigrație. SUA, cum observa acum aproape 200 de ani gânditorul francez, (contele) Alexis de Tocqueville care a cutreierat aceste tărâmuri în anii 1830 descriind extensiv și analizând amănunțit realitățile americane ¹⁷, nu au avut niciodată o aristocrație/nobilime, fapt care a limitat „inegalitățile de start” față de marea majoritate a statelor „Lumii Vechi”. Această caracteristică a egalității care integrează, poate exercita presiuni asupra opțiunilor sau preferințelor indivizilor dar totuși nu nivelează forțat și se manifestă inclusiv prin dreptul de participare politică și la treburile societății. Ea este utilă și educă cetățenii pentru a înțelege mai bine interesul public și a învăța să ia decizii mai cumpănite și utile în interesul tuturor, afirmă în considerațiile sale filosoful britanic John Stuart Mill ¹⁸.

Putem spune deci că ceea ce Marx și Engels au numit „clase sociale” au existat și există în SUA mai mult ca niște categorii cu limite variabile, datorită mobilității sociale ascendente care s-a dovedit pe de o parte de mult mai mare amploare în comparație cu majoritatea celorlalte țări, iar pe de alta (mult) mai rapidă. În această realitatea sociologică își are originea „Visul american”, care statuează faptul/proiecția că oriunde și în orice condiție te-ai născut nu există limite fixate până unde poți să răzbești prin forțele proprii.

SUA i-a primit ca regulă pe imigranții bogați cu brațele deschise, oferindu-le un spațiu identitar și cultural generos. Celor săraci li se oferea șansa integrării și a ascensiunii sociale, mai rapide sau mai lente, ajutată de noile valuri de imigrație. Reperul integrării era reprezentat în esență de categoria numită WASP (White Anglo-Saxon Protestant/albi, anglo-saxoni și protestanți), însă ei i-au fost asimilate gradual și alte categorii (catolicii irlandezi sau italieni, evreii, ulterior asiaticii) excepția de la cetățenia americană și drepturile aferente fiind constituită până (prea) târziu de cele două grupuri pomenite mai sus. Elementul central al identității americane a rămas constituit de limba engleză și cultura americană aferentă acesteia.

În acest mediu societal, integrarea categoriilor/claselor marginale și dezavantajate a avut loc în mod preponderent pașnic, fără mișcări revoluționare și crize violente majore ¹⁹ (fără ca cele din urmă să fie totuși absente în totalitate). Astfel în SUA, după obținerea independenței, nu au avut loc nici revoluții generale împotriva privilegiilor și pentru drepturi precum cele liberale/„burgheze” din 1848 din Europa, nici răscoale țărănești cum au fost cele din 1888 sau 1907 din România sau revoluții inspirate de ideologia marxist-leninistă precum cea comunistă/bolșevică din Rusia din 1917 și mișcări sau tentative similare acesteia (instituirea Republicii Sovietice Maghiare în 1919 sau Revoluția germană din 1918-1919 și mai ales „Revolta spartachistă” ²⁰). De menționat este și faptul că în toată istoria lor, așa cum au fost „ferite” de revoluții (altele decât cea fondatoare) SUA nu au cunoscut vreo lovitură de stat.

Emanciparea fermierilor/țăranilor săraci a avut loc gradual, oarecum similar cu evoluția situației acestora din țările Europei de Nord, fără prea multe comoții sociale sau întârzieri precum în Europa Centrală și de Est (inclusiv în România). La fel, dobândirea de drepturi economico-sociale și politice de către membrii clasei muncitoare a urmărit un tipar similar cu cel din Marea Britanie și Scandinavia, datorită unei acțiuni concertate ale muncitorilor și unei mai mici rezistențe a sistemului (economic și politic) față de revendicările acestora, în combinație cu o organizare mai performantă și eficientă a capitalismului american, care, conform multor percepții comune, a tins să evite abordările de sumă nulă în zona sa industrială.

Astfel, inclusiv datorită a ceea ce e numit de către unii comentatori „fordism”, în primele decenii ale secolului XX muncitorii din SUA beneficiau nu numai de dreptul la ziua de muncă de maximum 8 ore, ore suplimentare plătite și weekend-uri libere, de salariile cu valoarea netă/puterea de cumpărare cea mai mare din rândul țărilor industrializate și începuseră să-și permită locuințe și automobile familiale proprii, condiții la care lucrătorii industriali din Europa continentală sau Marea Britanie puteau în acel moment doar visa, ajungând la standard similar abia în anii 1960 ai secolului. Mai mult, procentul de muncitori care ajungeau să acceadă în rândul clasei de mijloc era substanțial mai ridicat decât în „Lumea Veche”.

În plus, spre deosebire Europa (țările nordice, Europa Centrală și de Est), în cazul primei categorii (fermierii), „propășirea” acestora a avut loc în absența unui proces de expropriere (reformă agrară), cu tensiunile sociale aferente, fermierii săraci dobândind terenurile în urma expansiunii SUA spre Vest și Sud. Mai mult, și tot ca o diferență față de Europa, aceasta s-a întâmplat în lipsa unui rol important jucat de un partid politic de tip țărănesc/agrarian. Iar drepturile și progresul clasei muncitoare au fost obținute, din nou în opoziție cu situația din „Lumea Veche” (de data acesta referindu-ne mai ales la Marea Britanie și, din nou, la Scandinavia) în absența vreunui partid de tip muncitoresc/laburist, social-democrat/socialist sau comunist care să joace vreun rol semnificativ.

Putem deci conchide că în Statele Unite apartenența clasială a jucat un loc mai redus în cadrul a ceea ce a constituit statutul social al indivizilor decât în restul lumii moderne. Limitele care defineau și separau „clasele sociale” au fost evident mai flexibile aici, la aceasta contribuind și mentalitatea de tip individualist caracteristică SUA (a se vedea și mai jos). O modificare interesantă a survenit odată cu apariția Noii Stângi (începând cu anii 1960) și a politicilor de ”affirmative action”/discriminare pozitivă, care au pus accentul tocmai pe apartenența indivizilor la diferite categorii identitare către care aceste politici trebuiau/trebuie direcționate.

- Individualismul ca accent pus pe individul concret și importanța libertății. Acesta face ca individul uman, în societatea americană, să nu fie considerat nici o abstracțiune (cum tind să facă unele ideologii cu vocație intrinsecă către autoritarism sau totalitarism, care percep persoana umană ca o derivată a, și condiționată de rasă, națiune sau clasă) dar nici o parte a unei statistici făcute de niște birocrați oarecare. Dacă veți vizita SUA (ceea ce eu am făcut) sau veți urmări documentare care includ interviuri cu oameni obișnuiți din această țară o să puteți observa că noțiunea de „om simplu”, sau „om de rând”, la care se face mult prea des apel la noi, nu doar că nu este utilizată, ci pur și simplu nu există. Ea este substituită cu ”average citizen” sau „average American” - cetățeanul sau americanul MEDIU - formula care sună incomparabil mai bine și include în mod evident un nivel superior de respect. Fapt care se reflect, revenind la interviurile de care pomeneam, într-o stimă se sine mult mai mare a omului obișnuit față de categorii similare din multe alte părți ale lumii. De la ”janitors” (persoane care fac curat) la șoferi, angajați ai benzinăriilor, vânzători, fermieri, oamenii sunt lipsiți de complexele pe care le au cei cu statut similar în alte părți ale globului (multe generate, e adevărat, de sărăcie - inclusiv în forma ei extremă - și descurajate, în cazul SUA, de existența prosperității ²¹) și conștienți de utilitatea lor pentru societate. Desigur, un individualism extrem, care se contrapune intereselor comunității, se poate manifesta în mod dăunător pentru societate în ansamblul său, dar despre aceste aspecte nu voi discuta aici.

- Valoarea absolută sau caracterul sacru al libertății, conectată în bună măsură cu rolul individualismului evidențiat mai sus. Cred că zicala „mai bine să scape de condamnare 1.000 de vinovați decât să fie condamnat un singur nevinovat” se potrivește cel mai bine în cazul SUA. În aceeași idee de protejare a libertății individuale se înscrie faptul că în Satele Unite (lucru care nouă ni se pare extrem de ciudat) cetățenii nu au avut un echivalent un echivalent al Cărții de Identitate de la noi, identificarea în fața reprezentanților autorităților făcându-se îndeobște cu permisul auto, pașaportul american sau cu codul/numărul individual din sistemul național de protecție socială (”social security number” un echivalent relativ al CNP-ului de la noi). Un proces de instituire a unui ”Real ID Card” (act de identitate dedicat/propriu-zis, model unificat la nivel național) a fost instituit doar de un act legislativ federal din 2005 (adoptat în ansamblul legislației post-9 septembrie 2001). Acest nou act este însă conceput în așa fel încât să poată fi folosit alternativ cu permisul de conducere/numărul individual din sistemul național de protecție socială. Implementarea procesului de elaborare a acestui nou act a fost amânată/tergiversată de satele Uniunii (și în plus criticată de mulți cetățeni și politicieni ca uu gest tipic unui stat totalitar ²² - mod de gândire/de evaluare unei probleme pe care noi europenii îl putem doar cu greu înțelege) ²³, acesta fiind programat pentru finalizare pentru anul 2025(!).

Iar din punct de vedere legal și al organelor de ordine (lucru de care am avea mare nevoie și la noi, pentru a nu ajunge la relativ uzualele „justificări” care fac de rușine orice societate pretins organizată, „i-am dat doar un pumn, nu l-am omorât”), AGRESIUNEA ÎNCEPE ÎN MOMENTUL ÎN CARE EȘTI ATINS (se pune mâna pe tine) FĂRĂ PERMISIUNEA TA, din acel moment recomandările oficiale fiind să suni la 911 (numărul de urgență), agresorul fiind susceptibil să fie ridicat și dus la o secție de poliție cu cătușe la mâini (procedura uzuală standard). Desigur, „citindu-i-se”/comunicându-i-se și drepturile pe care le are - o altă practică utilă.

În aceeași categorie se înscrie și faptul că, în numele evitării cenzurii, apariția revistelor la limita pornografiei (sau depășind-o) ale lui Larry Flint (avem, subiective și cumva romanțate și cartea și filmul care descriu această „epopee”), în special ”Hustler”, nu a fost interzisă, deși proprietarului i-au fost intentate mai multe procese privind în special încălcarea moralei publice. Majoritatea au fost câștigate de către acesta, invocând Primul Amendament al Constituției SUA, care consacră libertatea de exprimare. Măsurile luate pentru protejarea moralei publice și a minorilor la pornografie au inclus în schimb reguli stricte privind modul și locurile în care acest gen de publicații pot fi expuse și comercializate, și cui pot fi ele accesibile.

Dacă am ajuns subiectul importanței libertății în societatea și pentru politica americană nu putem să nu vorbim de presă. Una care a dat lecții de independență, curaj, integritate mass-mediei din întreaga lume și a reprezentat un model de deontologie jurnalistică pentru aceasta. ”Pentagon Papers”, documente ale Departamentului apărării întocmite în 1968 și apărute în presă/analizate public în 1971, documentând modul în care publicul american a fost dezinformat/intoxicat informațional privind Războiul din Vietnam, relatările privind afacerea Watergate (care au dus în final la demisia unui președinte, Richard Nixon) sau cele legate de aventura sexuală devenită publică a președintelui Clinton, dar mai ales faptul (mult mai grav) că acesta a mințit, fiind aflat sub jurământ, în fața unei instanțe și a obstrucționat justiția (ultimele două motive ducând la inițierea unei proceduri de ”impeachment” ²⁴ la adresa sa de către legislativul Statelor Unite, fără însă ca aceasta să întrunească numărul de voturi necesare) constituie modele de manual de jurnalism.

Cu toate acestea, în ultimele decenii presa americană a fost în bună măsură afectată de un proces de ideologizare. Criticii săi, mai ales cei de dreapta (conservatori), dar și unii dintre cei de stânga (Noua Stângă sau stânga radicală, anarhistă) tind să numească principalele instituții media din SUA „presă mainstream” în care, conform acuzațiilor acestora, vocile lor nu se regăsesc. O altă acuzație vizează un bias/subiectivism accentuat pro-Partidul democrat (incluzând personalitățile și organizațiile/asociațiile apropiate de acesta), iar (în final) a altă critică acuză presa că agenda sa este alcătuită, și sunt subiectele tratate în funcție de exagerări la care a ajuns corectitudinea politică, promovând preponderent interese (care pot fi perfect legitime) ale unor categorii identitare (minorități sexuale, persoane de culoare etc) pe post de drepturi, și făcând-o într-un mod care limitează (sau poate limita/obstrucționa) dreptul la informare echilibrată și libertatea de exprimare ²⁵.

- Numărul mare de oficiali aleși de către cetățenii americani. Cum aceștia, în funcție de stat, county (un fel de echivalent administrativ-teritorial al județului de la noi) sau localitate dar și de legile locale în vigoare, pot alege de la judecători, procurori, șerifi până la diferiți responsabili ai administrației locale (incluzând aici, în unele comunități, șeful serviciului de salubritate), această stare de fapt a devenit pe alocuri subiect de glume și ironii. Haideți totuși să ne gândim puțin la ea în termeni comparativi. Să presupunem de pildă că la noi nu doar primarii, ci și șefii Regiilor autonome/Companiilor de transport urban ar fi aleși de cetățenii orașelor respective. Credeți că această realitate (mai exact faptul că ei nu s-ar mai putea ascunde după primar și Consiliul local) nu i-ar face mai atenți, preocupați și responsivi privind investițiile în parcul de vehicule și reparațiile acestuia, legat de frecvența cu care circulă mijloacele de transport și relativ la opiniile cetățenilor privind programul lor de funcționare, traseele, localizarea stațiilor etc ²⁶?

Sau gândiți-vă la situația în care, precum în SUA, toți cei care în România au calitatea de magistrați ar fi aleși de către cetățeni. Ce credeți, s-ar înmulți sau ar tinde să dispară situațiile de un anumit gen, din care o să vă ofer doar două exemple: doamna judecătoare Lia Savonea, care s-a exprimat (în cadrul motivării unei sentințe) că o fetiță de 13 ani ar fi consimțit desfășurarea unui act sexual (viol) pentru că nu și-a anunțat de îndată părinții despre faptul că acesta s-a petrecut, în condițiile în care LEGEA ÎN VIGOARE ÎN ROMÂNIA stabilește clar vârsta minimă a consensului la 15 ani ²⁷ ar fi (fost) realeasă ca judecător, și ar fi folosit această justificare dacă ar fi știut că viitorul carierei domniei sale nu este garantat de un sistem de castă (la fel ca pensia specială), ci depinde de încrederea semenilor în competența și discernământul său, încredere pe care pot alege să o reînnoiască sau nu?

Dar membrii completului de primă instanță (de la Tribunalul Vaslui) în fața căruia s-a prezentat cetățeanul pe care, plecat în Turcia fiind, soția și apoi autoritățile (!) l-au declarat mort, iar el, revenind în tară s-a prezentat la tribunal, cu acte și martori (!!) - printre ei aceeași soție, sau fostă soție - pentru ca certificatul de deces să fi anulat și să poată obține un act de identitate valabil, iar completul „a decis” că e…. mort (!!!) ²⁸, „mortul” reușind să fie „înviat” legal abia după ce a făcut apel? Credeți că aceste/asemenea personaje absolut inutile numite în mod nejustificat „judecători” (titulatura venind, totuși, în primul rând de la „a judeca”, a „chibzui” fără să-ți bați joc de realitate, nu de la a acționa ca un robot afectat de rugină în care s-au îndesat legi, proceduri, tehnicalități elaborate pentru o lume paralelă) ar fi (re) alese de către oricine, în oricare dintre lumile posibile, pentru a „împărți dreptatea” între semeni, exceptându-i eventual pe membrii PROPRIEI CASTE?

Îmi veți putea răspunde, în contrapondere la exemplele date mai sus, că “nu sunt toți așa”. Desigur că nu! Există, în rândul magistraților și juriștilor (deși acum vorbim de magistrați), MULTE EXCEPȚII: persoane bine pregătite, competente, echilibrate și empatice, care își fac datoria cu dedicare și verticalitate. Pe unele am privilegiul să le cunosc, fiind foste/foști colegi de liceu sau de generație. Așa cum există destule excepții pozitive și în rândul politicienilor, un exemplu indicându-vi-l chiar eu (mai la începutul „serialului”, în prima lui parte). Datorită acestor oameni sistemele respective funcționează (în măsura în care funcționează), mulțumită lor trăim într-o societate (relativ, oarecum) normală și care totuși merge, deși cu pași destul de mici, înainte.

Doar că, și vă rog să rețineți această nuanță, ei își fac datoria în ciuda sistemului și luptând cu el și cu disfuncțiile sale. În cazul magistraților de pildă, una din tarele cele mai păgubitoare (pentru toată lumea) ale sistemului nostru judiciar cu care aceștia se confruntă e SUPRAÎNCĂRCAREA CU DOSARE, care împinge automat către ceea ce înseamnă documentare incompletă, instrumentare superficială și întârzieri și/sau erori în soluționarea cauzelor. Acest lucru nu poate fi în prezent compensat de nimic decât prin investirea de timp suplimentar din cel propriu/personal (și nu puțini magistrați o fac, deși îmi veți da cred dreptate că aceasta NU este o soluție), fapt care oricum, practicat în mod obișnuit, duce la epuizare, și astfel revenim în punctul de plecare. Un sistem care „își face treaba” cât de cât datorită excepțiilor, și nu datorită regulilor și practicilor sistemice NU ESTE UN SISTEM FUNCȚIONAL și are nevoie de o reformare cuprinzătoare și/sau radicală.

Voi lăsa de aceea la o parte diferențele nu puțin numeroase dintre sistemul de tip ”Common Law” (bazat pe legea cutumiară), care predomină în SUA (și alte state de cultură și tradiție anglo-saxonă, modelul fiind de fapt Anglia/Marea Britanie) și cel al legii scrise (coduri civile, penale, comerciale etc elaborate de legislatori folosind expertiza juriștilor) caracteristic Europei Continentale (simplificând, dreptul roman preluat în codurile napoleoniene). Fiecare sistem are, putem spune, avantajele și dezavantajele sale, și nu e locul aici pentru o discuție aprofundată. Dincolo de aceste aspecte însă, în opinia mea există o singura modalitate în care justiția românească ar putea fi reformată în mod real, adică nu scoasă de sub controlul unui partid/al unei coaliții și pusă sub cel al altuia/alteia (cum s-a mai întâmplat) și nici transformată într-o castă închisă, afectată de lipsă de transparență, adesea cuprinsă de/complăcându-se în (sub) mediocritate și LIPSITĂ DE ORICE CONTROL EXTERN (iar dacă veți urmări evoluțiile recente în domeniu din Bulgaria vecină veți înțelege mai bine la ce mă refer). ACEASTA MODALITATE ESTE REPREZENTATĂ DE TRANSPARENTIZAREA JUSTIȚIEI PRIN PUNEREA SA SUB UN „CONTROL CETĂȚENESC” (desigur, indirect), mai exact prin introducerea mecanismului ALEGERILOR (de către cetățeni) PENTRU TOȚI MAGISTRAȚII.

____________________________________

¹Referindu-ne din acest punct de vedere atât la statele din comunitatea internațională, cât și la cetățenii acestora.

²Traductibil, mai cuprinzător, sub forma enunțului că nu se pot impune taxe pe care să trebuiască să le plătești fără consultarea ta - acestea și cuantumul lor fiind condiționate de participarea celor care trebuie să le plătească la/de reprezentarea lor în cadrul procesului prin care ele sunt stabilite.

³Titlul s-ar traduce ca „Simțul comun”, sau mai degrabă (date fiind consensul și conținutul) mai simplu, ca „Bunul simț”.

⁴„Considerăm că adevărurile potrivit cărora toți oamenii sunt creați egali, și sunt înzestrați de către Creatorul lor cu anumite Drepturi inalienabile, iar printre care se numără cele la Viață, Libertate și la căutarea fericirii sunt de la sine înțelese. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guvernăminte sunt instituite între Oameni, ele derivându-și puterea legitimă din consimțământul celor guvernați. Că, oricând orice Formă de Guvernământ devine distructivă față de aceste scopuri, este Dreptul Poporului să o modifice sau abolească, și să instituie un nou Guvernământ, a cărui fondare să se bazeze pe acele principii, și ale cărui puteri să fie organizate în așa fel încât să fie cel mai probabil să facă posibilă Siguranța și Fericirea celor guvernați” Sursa: National Archives. America’s Founding Documents. Declaration of Independence: A Transcription (https://www.archives.gov/founding-docs/declaration-transcript)

⁵Numite de fapt „curți districtuale”, a căror existență n-a fost instituită direct prin intermediul Constituției SUA ci ulterior, de către Congres. În prezent, zonele lor de jurisdicție nu se suprapun întotdeauna cu cele ale teritoriilor statelor Uniunii.

⁶Aceștia ar fi favorizat organizarea unei confederații, care să reunească doar în mod lax statele Uniunii, fostele 13 colonii britanice.

⁷Grupările politice ale federaliștilor și anti-federaliștilor reprezintă antecesorii sau „strămpoșii” partidelor republican (federaliștii), respectiv democrat (anti-federaliștii) din prezent.

⁸În lucrarea (publicată inițial anonim) din 1776 Thoughts on Government (titlul complet: Thoughts on Government, Applicable to the Present State of the American Colonies) - Reflecții asupra guvernământului/Reflecții asupra guvernământului, aplicabile stării actuale a coloniilor americane.

⁹Deși parte a Constituției SUA, aceste amendamente (incluzând reguli, libertăți și drepturi) au devenit obligatorii pentru satele Uniunii în ansamblul lor abia după Războiul de secesiune (1861-1865), urmând deceniilor sapte și opt ale secolului XIX. Procesul și doctrina constituțională în urma cărora conducerea și instanțele de la nivel statal (nu doar federal) au fost ținute să respecte și aplice prevederile Declarației drepturilor (Bill of Rights) a fost numită în SUA încorporare (a prevederilor acesteia la nivel de state).

¹⁰Al Doilea Amendament prevede că „Existența unei Miliții regulate fiind necesară existenței unui stat liber, dreptul cetățenilor de a deține și purta/folosi arme nu trebuie să fie încălcat” (”A well regulated Militia, being necessary to the security of a free State, the right of the people to keep and bear Arms, shall not be infringed.”). Sursa: National Archives. America’s Founding Documents. Bill of Rights: A Transcription (https://www.archives.gov/founding-docs/bill-of-rights-transcript).

Explicații: După Războiul de independență, în care efective însemnate ale armatei permanente britanice (inclusiv mercenari germani) au fost transferate în coloniile americane rebele/viitoarele State Unite, a rămas o teamă, la nivelul anti-federaliștilor și a statelor Uniunii, legată de aceste armate. Care, pe acea vreme, erau încă formate din profesioniști recrutați pe o perioadă lungă sub arme (tot astfel find formată și Armata continentală americană, constituită în timpul aceluiași Război de independență), spre deosebire de așa-numitele „Miliții” formate din cetățeni înarmați (adesea pe cheltuiala lor) și care adesea își apărau statul (regiunea/zona) în care trăiau (deși și Milițiile au participat la Războiul de independență, contribuind cu un tribut important de sacrificii la victoria „rebelilor” în cadrul acestuia).

Reticența sau chiar teama față de existența unei armate permanente, formate preponderent din militari de meserie și care ar putea asculta de ordinele unor comandanți, oricine ar fi aceștia, a dus la promovarea celui de-al Doilea Amendament, care viza dreptul cetățenilor la auto-apărare. De pe urma acestuia, deși gândit în mod logic și legitim în lumina explicațiilor de mai sus, au rezultat deloc puținele efecte perverse și nedorite din trecutul mai recent.

¹¹Modelul în care Constituția SUA și amendamentele acesteia sunt respectate, chiar cu posibile efecte perverse/detrimentale atașate lor, este extrem de ofertant pentru a oferi un contra-exemplu (un model de „așa nu”) din arealul nostru politico-constituțional. Astfel, Constituția României din 1991, inclusiv în varianta sa revizuită în anul 2003, prevede, la Articolul 47 (Nivelul de trai), alineatul 1, faptul că „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.”. Acest drept, conform teoriei și doctrinei juridico-legale nu este unul absolut ci unul relativ (a cărui realizare depinde de mijloacele disponibile și de diverși factori terți) - spre deosebire de pildă de drepturi absolute precum dreptul la viață, la integritate fizică, libertatea de gândire sau de exprimare etc. Cu toate acestea el nu este mai puțin un drept constituțional, parte a legii fundamentale, căruia (fie că ne place, fie că nu - cel puțin până la eliminarea sau modificarea sa printr-o nouă revizuire a Constituției) ar trebui cu obligativitate să i se subordoneze nu doar toate prevederile legate (organice, ordinare sau de alt tip) ci și ansamblul politicilor publice.

Existența acestui drept în sine face din România un stat social (nu socialist!) sau o democrație socială, după modelul majorității statelor nordice, al Spaniei sau statului Chile etc. Din nou, fie că ne place fie că nu, această realitate constituțională este nu doar confirmată, ci și precedată de către Articolul 1 (din Titlul I, Principii generale), alineatul 3, potrivit prevederilor căruia „România este STAT de drept, democratic şi SOCIAL, în care demnitatea omului, drepturile şi libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluției din decembrie 1989, şi sunt garantate.” Mai mult, prin faptul că Articolul 47, cu alineatele sale, face parte din Capitolul II al Constituției (Drepturi și libertăți fundamentale), acesta cade sub incidența prevederilor Articolului 152 (Limitele revizuirii), alineatul 2 din Titlul VII (Revizuirea Constituției), care prevede faptul că „De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora.” (sublinierile îmi aparțin). Sursa: Camera Deputaților. Constituția României (https://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?id=339&idl=1).

Așadar, prevederile la care fac trimitere sunt unele dintre cele mai importante, și cel puțin o parte din ele (conform unor interpretări) nerevizuibile. Faptul că ele, întocmai ca prevederile privitoare la existența statului social și obligativitatea asigurării unui trai decent din legile fundamentale ale democrațiilor sociale pomenite mai sus cu caracter de exemplu sunt drepturi relative nu schimbă cu nimic CARACTERUL LOR DE OBLIGATIVITATE LA NIVEL LEGAL, MAI EXACT CONSTITUȚIONAL. Iar un stat social/o democrație socială se identifică, la nivel de principii și idei generale, prin încurajarea echității și redistribuirii economice, eforturi susținute pentru creșterea nivelului minim și mediu de trai, descurajarea acumulării de bogăție excesivă prin suprataxarea averilor foarte mari, crearea unei plase extinse de protecție și drepturi sociale.

Să trecem acum la cazul României. Prevederile la care fac referire există în Constituție din 1991, nu au fost introduse în cadrul acesteia prin revizuirea legii fundamentale din 2003. Pe plan economic țara beneficiază, din anul 1999, deci de 24 de ani (înainte de aderarea sa la NATO și UE), de creștere economică neîntreruptă de recesiune, doar de două etape de stagnare (aceasta conform unor surse multiple, numeroase făcând parte din zona presei și a instituțiilor economice internaționale de prestigiu). În plus, după aderarea din 2007 la UE, țara a beneficiat și de fonduri europene consistente. Cu toate acestea, pe plan economico-social, polarizarea economică (creșterea diferenței dintre bogați și săraci) s-a accentuat încontinuu. Deși în România PIB-ul pe cap de locuitor a crescut constant (depășindu-l pe cel al unor țări vecine), salariile minime și medii au rămas cele mai scăzute din UE (cu scurte perioade de „rocadă” cu Bulgaria), stăm prost la capitolul justificării averilor deținute de milionarii și miliardarii autohtoni, precum și la recuperarea prejudiciilor de care sunt responsabili marii infractori economici. Mai mult, pentru că în anul de grație 2023 guvernul României, țară membră a Uniunii Europene, a ajuns la concluzia că pensionarii cu stagiu complet de contributivitate (!) dar cu pensii mici NU AR PUTEA SUPRAVIEȚUI în contextual turbulențelor din economie și al inflației, le-a oferit, în loc de o majorare a pensiilor, un AJUTOR SOCIAL (!) de 700 de lei (aproximativ 140 de euro), plătibil în două tranșe, în lunile ianuarie și septembrie (50%-50%). În final, ca o imagine de ansamblu care să sumarizeze această stare de lucruri, conform multor statistici (inclusiv de pe filieră UE) până la 2/3 din populație trăiește sub limita traiului decent. CU ÎNCĂLCAREA, DECI, DE CĂTRE GUVERNĂMÂNT, A DREPTURILOR LOR CONSTITUȚIONALE FUNDAMENTALE.

Măsurile practice pe care le adoptă statele sociale pomenite vizează taxarea progresivă (uneori cu procente disproporționat de ridicate pentru câștigurile mari - Suedia a fost acuzată că face acest lucru, descurajând prin aceasta competitivitatea și performanța economică) și supra-impozitarea marilor averi, rațiunea pentru aceste politici fiind că la obținerea profiturilor mari, alături de inteligența, gândirea creativă și ingeniozitatea antreprenorului au contribuit și angajații prin munca lor, deci și aceștia merită o răsplată mai mare pentru că și-au făcut angajatorul milionar sau miliardar. Alături de aceasta se practică principiul obligativității justificării averilor în fața organelor legii, prin contracte (sau echivalentul lor) și chitanțe pentru fiecare bun, și compararea acestora cu veniturile licite ale proprietarilor, uneori taxe suplimentare pentru bunurile de lux și rigoarea/severitatea în acțiunile de colectare a impozitelor.

……………………………………………………………………………………………………………………

Așa-zisul „stat social” România a implementat, din 2005, din perioada guvernării Tăriceanu, ceea ce în limba engleză se numește ”flat taxation” - cota/taxa unică pe profit, de 16% între 2005 și 2018, când aceasta a scăzut la 10%. Dacă guvernul Tăriceanu era unul de dreapta, cota unică a fost acceptată nu doar de cabinetele în care PSD (politicieni social democrați prin etichetă și afiliere internațională, care ca partid ar trebui să fie preocupați cel puțin teoretic de existența unui stat social în România) au fost membri ai coaliției de guvernare, ci și în propriile guverne (Ponta 3 și 4, Grindeanu, Tudose, Dăncilă). Ba mai mult, în preajma anului 2010 cota unică a fost introdusă în programele economice ale partidului (cu argumentul că este „o politică financiară funcțională”) - deși în Statutul acestuia, care ar trebui să condiționeze existența a tot ce înseamnă document și acțiune organizatorică sau politică de partid, aplicarea impozitării progresive este prevăzută sub formă de principiu). În plus, cuantunul cotei unice a scăzit de la 16 la 10% în perioada guvernării social-democrate a doamnei Viorica Dăncilă. Regulile conform cărora acest procent reprezintă impozitul (unic) aplicat pe venit sunt în vigoare și astăzi.

Pe lângă cele menționate, dacă în România, deși întreprinzătorii mici și medii (și chiar persoanele fizice) tind să fie „executați” fără discuții de Fisc/ANAF pentru cele mai mici datorii, pentru marile companii s-a instituit demult practica negocierii și eșalonări plății acestora. Marele capital și multinaționalele sunt impozitate pe profit, care la noi este stabilit printr-o procedură foarte apropiată de ceea ce înseamnă audo-declararea sa (extrem de facil manipulabilă financiar-contabil, și cunoaștem probabil cu toții exemplele câtorva mari companii de comunicații cu active de multe sute de milioane de euro în tară care au declarat, ani la rând, profituri anuale de câteva sute de mii de in aceeași monedă), și nu s-a trecut la aplicarea unui impozit (mai mic) în funcție de un criteriu inerent obiectiv cum este cifra de afaceri. O bună parte din miliardarii și milionarii care apar în topuri legate de averi nu și le pot justifica în vreun fel, la fel cum mulți din numeroșii posesori de bunuri de lux în valoare de sute de mii sau milioane de euro nu dispun de (mai) nimic care să poată fi invocat legat de caracterul legal (și legitim) al dobândirii acestora. Ambele categorii menționate sunt pur și simplu ignorate de Fiscul din țara noastră. După cum ignorată tinde să rămână și situația pensiilor speciale, care nu îndeplinesc nici măcar cerința contributivității.

Desigur, cele pomenite reprezintă doar MIJLOACELE PRIN INTERMEDIUL CĂRORA România a devenit, gradual, O TARĂ RELATIV BOGATĂ CU O MAJORITATE A CETĂȚENILOR SĂRACI, și cu MULȚI ÎMBOGĂȚIȚI PRIN MIJLOACE CEL PUȚIN DUBIOASE. UNUL DIN MOTIVELE REALE AL ACESTEI STĂRI DE FAPT ESTE, așa cum precizam mai sus, NERESPECTAREA (SAU dacă doriți ÎNCĂLCAREA FLAGRANTĂ A) CONSTITUȚIEI. Și în subsidiar necunoașterea ei, și a semnificației sintagmei de stat social. Îndrăznesc să vă garantez că cel puțin 50% din membrii actuali ai Parlamentului, în cazul în care i-ați întreba despre semnificația articolelor 1 (alineatul 3) și 47 din Constituția pe care au jurat la începerea mandatului n-ar avea habar ce să vă explice. De altfel, ați auzit vreodată pe cineva din România care să invoce, public, în combaterea sărăciei, a polarizării economice sau a marginalizării argumente constituționale, fie el politician, sindicalist sau activist civic?

Și atunci, după ce am analizat și putem reflecta împreună în privința nefericitului exemplu românesc de NERESPECTARE A CONSTITUȚIEI în prevederile sale benigne (care a contribuit și la crearea unei întregi culturi privind caracterul opțional al respectării regulilor și legilor), nu e mai benefic cazul american, în care o regulă constituțională, chiar dacă generează indirect efecte negative, nu e totuși încălcată? Nu e mai sănătoasă o cultură politică care să te învețe co o regulă constituțională sau legală trebuie RESPECTATĂ SAU SCHIMBATĂ? Pentru că nu există lege pe lumea aceasta, fie ea și de rang constituțional, care să nu poată fi schimbată. In extremis/în cea mai gravă situație prin disoluția puterii politice sau prin revoluție.

¹²Pe ultimele trei din această „listă” le voi explica cât se poate de succint și pragmatic.

¹³Un reper temporal important în organizarea acesteia l-a constituit apariția, în 1887, a eseului "The Study of Administration" al viitorului președinte al SUA (pomenit mai sus, și despre care vom mai vorbi și in continuare) Woodrow Wilson (Woodrow. Wilson - "The Study of Administration", Political Science Quarterly, Volume 2, Number 2, June 1887).

¹⁴Ceea ce i-a făcut inclusiv pe unii cercetători și observatori din medul academic american (precum profesorul Ronald King, de la San Diego State University - fost profesor al meu la Științe politice, UBB Cluj) să considere SUA ca fiind „o democrație recentă”.

¹⁵Un eveniment similar, dar de dimensiuni mai reduse (numit de către istoricii americani ”First Red Scare”), a avut loc spre și după finalul Primului Război Mondial, ca urmare a impactului Revoluției comuniste (bolșevice) din Rusia (octombrie-noiembrie 1917) și a unei radicalizări a mișcării socialiste/muncitorești din America, amplificată mai ales de o campanie de atentate cu bombe organizată de activiști anarhiști din Statele Unite în 1919. După mai multe mii raiduri, arestări și deportări (unele abuzive), situația s-a calmat în (și după) anul 1920.

¹⁶Conflict care s-a desfășurat de fapt între 1812 și începutul lui 1815, operațiunile militare încetând însă încă din 1814.

¹⁷Alexis de Tocqueville - Despre democrație în America, București, Editura Humanitas, 1995, două volume (ediția a doua).

¹⁸John Stuart Mill - Despre guvernarea reprezentativă, București, Editura All, 2016

¹⁹În legătură cu aceasta, a se vedea și „paranteza istorică” de la începutul acestui fragment al analizei.

²⁰Mișcare desfășurată în două etape, noiembrie 1918 și (cea mai violentă) ianuarie 1919, parte a Revoluției germane din acei ani care a pus capăt existenței Celui de-al Doilea Reich (Imperiu) German și a luptei pentru putere în cadrul stângii politice germane dintre SPD (Sozialdemokratische Partei Deutschlands/Partidul Social-Democrat German) și KPD (Kommunistische Partei Deutschlands/Partidul Comunist German). Scopul acesteia (eșuat) consta în instaurarea unei republici de tip sovietic (bazată pe „sfaturi”/consilii ale muncitorilor și soldaților) în Germania. Denumirea mișcării provine de la Grupul Internațional, redenumit ulterior Grupul Spartacus și apoi Liga Spartacus (Spartakusbund). Acesta a fost fondat în august 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, de Rosa Luxemburg, Karl Liebknecht și alții - politicieni din SPD nemulțumiți de sprijinul acordat de partid in Parlamentul german/Reichstag efortului de război - și care la finele lui 1918 și începutul lui 1919 vor înființa și conduce KPD.

²¹Acestă afirmație ar putea fi combătută prin referirea la distribuția puternic inegală statistic a veniturilor în SUA (potențată de existența unui număr relativ mare mare de indivizi extrem de bogați, care concentrează o mare parte a „avuției națiunii” în mâinile lor). Fără a dori să contrazic această realitate, și nici să neg existența unor categorii de persoane marginalizate (pe ai căror membri i-am putut și vedea), voi comenta doar că majoritatea populației din SUA se regăsește totuși în zona clasei de mijloc, iar oricine alege (sau poate) să presteze o muncă, oricare ar fi aceea, se poate întreține, chiar dacă la un nivel mai modest, dar oricum decent, peste pragul sărăciei. Ceea ce, din păcate, nu este cazul (încă) în România.

²²Criticată/controversată a fost și inițiativa creării unei date de baze comune, la nivel federal, care să includă posesorii de ”Real ID Card”-uri și de permise de conducere.

²³La fel cum de neînțeles ne poate părea lunga dezbatere privind un drept poliției (organelor federale de ordine) de a opri vehiculele în mod aleatoru în trafic, pentru a preveni infracțiuni sau facilita reținerea unor potențiali vinovați, în cazuri legat de care există informații sau suspiciuni temeinice. Altfel, principiul legal (aplicat în justiție și de organele de ordine) fiind cel de nevinovăție, aplicarea sa presupunea oprirea (în trafic) de către poliție doar a celor care au încălcat în mod vizibil o regulă, în absența vreunei abateri acest principiu fiind considerat încălcat. Comparând acest mod de gândire cu practica „tragerii aleatorii/preventive pe dreapta”, uzuală la noi și în multe alte state (europene și nu numai, multe dintre ele democratice) vom înțelege câte ceva din subtilitățile mentalității și individualismului tipic americane.

²⁴Suspendare și punere sub acuzare.

²⁵Problema nu este aceea că orice discriminare identificabilă, sau inechitate care poate fi dovedită sunt ilegitime. Acest lucru poate fi argumentat atât logic cât și moral, și nu are cum să fie respins. Dilemele și conflictele pot apărea (și apar) din momentul în care se pune întrebarea până unde trebuie să meargă discriminarea pozitivă/acțiunea afirmativă (cu sprijin din partea autorității publice), în contextul concret în care „plăcinta” (vorba americanilor) reprezentată de resursele disponibile este una limitată/finită, iar cerințele legate de resurse publice sunt virtual nelimitate. În asemenea circumstanțe apar situații în care orice interes al unei minorități/comunități discriminate (fie și preponderent în trecut), deși legitim, poate intra în conflict cu alte interese care pot fi legitime în mod egal (ale albilor săraci, ale comunităților caracterizate de un alt stil de viață - în cazul Statelor Unite)). Problema apare când și asupra acestor interese este extinsă (uneori generalizând-o nejustificat) percepția de drepturi, ele sunt tratate de către promotorii lor ca atare iar celor care li se opun (în numele propriilor interese) li se poate contesta de la legitimitate până la libertatea de exprimare. De aici până la (contra-)acuzații, folosind etichetări sau chiar un limbaj al urii (homofobi, rasiști) nu este decât un pas. Practic, în momentul în care ar trebui să se ajungă la o negociere deschisă și mai degrabă pragmatică, căile de comunicare tind să se închidă (adesea de ambele „părți”), ajungându-se/revenindu-se la monologurile paralele și de sumă nulă ale „înghețului ideologic”.

²⁶În acest context nu pot să nu (mă) întreb dacă distinsul și aparent eternul (în funcție) domn Liviu Neag (cititorii din Cluj știu la cine și ce mă refer), director al fostei RATUC/actualei CTP (Compania de Transport Public), „moștenit” în 2004, după cum spun gurile rele, de către primarul Emil Boc de la fostul primar cu trei mandate succesive Gheorghe Funar, și menținut în funcție (sugerază aceleași) iată, aproape 20 de ani, pe motivul „foști colegi de/în conducerea UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști Români) Cluj s-ar mai afla azi în fruntea organizației pe care o conduce, după atâtea serii de alegeri? Întreb pentru niște prieteni, alături de care, în plină pandemie, am inițiat o petiție publică care a adunat zeci bune de semnături (fizice - în absența lor, o petiție făcută în România nu are valoare legală) prin care am îndrăznit să cerem trasee mai logice, în folosul cetățenilor/concitadinilor din zonele (teoretic) deservite pentru trasele a trei linii noi de transport în comun. Care trasee fuseseră gândite și desenate de companie pentru a asigura, pe banii contribuabililor, legătura dintre principalul mall din oraș și locuitorii (clienții acestuia) din cartierele între care și mall nu existau legături directe. Judecata noastră s-a bazat pe asumpția că o linie de transport public, care străbate o bună parte dintr-un oraș, n-ar fi tocmai rău să lege utilizatorii de (cât) mai multe obiective de interes, pe lângă un mall, cât ar fi el de mare. Premisă care s-a cam confirmat prin consultarea clujenilor pe un forum de pe Facebook (cu 5.000 de membri, covârșitoarea majoritate locuind în cartierul deservit de autobuzele respective), înainte de inițierea demersului formal. Răspuns la (la petiție) am primit cam așa cum ați primit și dumneavoastră, de modificat nu s-a modificat absolut nimic, iar utilizarea pe care mă tem că a dat-o domnul director Neag foilor de hârtie (cu argumentele și semnăturile care le acopereau cu tot) cred că a fost acel tip de reciclare care i-a provocat amintiri duioase din satul natal și al copilăriei domniei sale, mai exact din fundul curții. Sper totuși să fi fi provocat cu acel/acele prilejuri, și vreo inundație în frumosul, modernul și prosperul oraș numit Cluj-Napoca.

²⁷Hotărâre a Curții de apel București din 2014. Acuzatul era unchiul (!) în vârstă de 41 de ani al victimei de 13 ani, iar pedeapsa primită de către acesta a fost de 8 luni de închisoare cu suspendare sub supravegherea executării pedepsei.

²⁸În luna martie 2018.

Horia Lupu.Politolog. Cu amintiri din copilarie din "socialismul real". Absolvent al Facultatii de stiinte politice din cadrul Universitatii "Babes-Bolyai", Cluj-Napoca (infiintata cu sprijinul USIA, United States Information Agency), beneficiind de expertiza unor profesori remarcabili din UBB si de la universitati din SUA, Germania, Franta etc. 15+ ani de experienta de predare si cercetare in invatamantul universitar si cateva stagii in strainatate. Contactul cu politica reala inceput (suprarealist) la 23 de ani (neafiliat politic, director de campanie electorala la nivel de judet), continuand peste timp cu cativa ani in conducerea locala a unui partid care la aderare era in opozitie si de stanga, iar cand il paraseam ajunsese la putere si tindea spre dreapta. Cu expertiza in (sub)domeniile teoriei, ideologiilor, partidelor, regimurilor si istoriei (toate politice), a nationalismului si relatiilor interetnice. Compenente in zona aparare&securitate (inclusiv aspecte tehnice).

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Unde mai fug rușii, la 10.000 de km distanță: Lovitură pentru ei, SUA îi blochează într-o țară NATO

După începerea războiului din Ucraina, în Rusia s-a produs un fenomen dezastruos: un adevărat exod al populației peste granițe. Analiștii au apreciat că aproximativ 1 milion de ruși au...

Avantajul Rusiei în războiul din Ucraina se micșorează. „Kievul încă poate câștiga războiul“

După ce Congresul american a aprobat săptămâna aceasta un mult așteptat ajutor militar de 61 de miliarde de dolari pentru Ucraina, Rusia a jubilat că armamentul occidental avansat nu va putea...