Turul doi al alegerilor prezidențiale din Franța. O victorie a lui Emmanuel Macron nu va aduce pacea socială ANALIZĂ

Francezii sunt chemați, duminică, 24 aprilie, să voteze în cadrul turului doi al alegerilor prezidențiale franceze, care reprezintă o reeditare a scrutinului din 2017, când tot cei doi candidați, Emmanuel Macron și Marine Le Pen, s-au înfruntat pentru a ajunge la Palatul Elysee. Diferența față de acum cinci ani este că Macron este președintele în funcție și își apără poziția pe care ultimii doi predecesori ai săi nu au reușit să o facă.

Alegerile prezidențiale din Franța vor fi o revanșă pentru Marine Le Pen față de turul doi al alegerilor din 2017, atunci când s-a confruntat și a fost învinsă de Emmanuel Macron, un competitor politic care nu era susținut de partidele tradiționale.

Macron a câștigat acea cursă electorală cu aproape două voturi la unu. Dar, în timp ce candidații au rămas aceiași, cursa electorală din 2022 se prefigurează a fi mult diferită, remarcă CNN.

Ce spun sondajele

Emmanuel Macron, 44 de ani, care a obținut 27,8% din voturile francezilor în primul tur, este considerat favorit în faţa contracandidatei sale Marine Le Pen, 53 de ani, cu 23,1% în primul tur, însă o surpriză nu este exclusă.

Ultimele sondaje de opinie dau un avans de circa 10 puncte lui Emmanuel Macron. 55% contra 45% pentru candidata extremei drepte. Acum 5 ani, victoria lui Macron în faţa aceleaşi contracandidate a fost zdrobitoare – 66% contra 34%.

Două oferte total diferite

BBC remarcă faptul că alegerea între Macron şi Le Pen reflectă o societate puternic polarizată, cu două viziuni total diferite pentru Franţa. De la imigraţie la abordarea faţă de UE şi NATO, progresistul Emmanuel Macron şi populista de dreapta Marine Le Pen propun alegerea între o Franţă care vrea să rămână deschisă, respectiv o Franţă care să privească mai mult spre interior.

Macron a prezentat miza scrutinului din 24 aprilie ca „referendum cu privire la Europa”, argumentând că în acest fel Franţa are parte de protecţie în faţa crizelor de tot felul şi războiului. El a reproşat rivalei sale că doreşte un „Frexit”, dar că nu are curajul să spună asta deschis.

Deşi Le Pen a abandonat între timp acest program radical, tabăra lui Macron crede că este obiectivul ei suprem.

„Nimeni nu e împotriva Europei”, a spus ea după turul întâi al alegerilor. Totuşi, în 2012, era în favoarea retragerii Franţei din UE, ca cinci ani mai târziu să-şi reconsidere poziţia: Franţa să iasă doar din zona euro. În prezent, şi-a domolit şi mai mult programul.

„Acum susţine că vrea să rămână în UE însă să o schimbe din interior până la stadiul realizării unei Europe a naţiunilor”, scrie Sylvie Kaufmann de la „Le Monde”.

În plan extern, ea mai doreşte şi întreruperea cooperării industriale cu Germania în domeniul armamentului, în scopul de a face loc Franţei să devină o „putere (tehnologică - n.red) mare care să conteze”. O admiratoare a Brexitului, ea îşi exprimă dorinţa de a elibera Franţa din „cămaşa de forţă a Bruxellesului”, în timp ce respinge năzuinţa ei spre Frexit.

Europa, Rusia şi NATO

Marine Le Pen şi-a exprimat dezacordul faţă de invazia rusă în Ucraina.Totuşi faptul că ea s-a bazat pe împrumuturi din Rusia pentru partidul ei dar şi relaţiile sale anterioare calde cu Vladimir Putin nu pot fi trecute cu vederea prea uşor. Apoi, ea nu este fan NATO, dimpotrivă, ea propune ca Franţa să părăsească comandamentul militar integrat fără a renunţa la „aplicarea articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, privind securitatea colectivă, exact aşa cum a fost cazul” între 1966 şi 2009.

Nu în ultimul rând pledează pentru „o apropiere strategică între NATO şi Rusia” odată ce războiul se va fi încheiat.

Și pe tărâm ecologic ofertele diferă. Marine Le Pen nu este o ecologistă, dimpotrivă. Programul ei este să extindă durata reactoarelor nucleare existente şi să construiască altele noi, în timp ce ar opri instalarea parcurilor eoliene şi le-ar dezafecta pe cele existente, motivând că urâţesc peisajul.

În acelaşi timp, vrea să suspende subvenţiile pentru energia regenerabilă şi să interzică importurile de produse alimentare în măsura în care nu îndeplinesc standardele franceze de calitate.

Macron, care a obţinut deja sprijinul electoral al candidatului ecologist la preşedenţie (Yannick Jadot) are ambiţia opusă, de a aduce Franţa în situaţia de a renunţa la cărbune şi petrol şi a se baza pe energie nucleară în proporţie de 75%. El a calificat proiectul lui Le Pen de a renunţa cu totul la energie regenerabilă „o aberaţie absolută”.

Victoria lui Macron nu rezolvă problemele

Alegerile din Franței reflectă Europa și Occidentul în ceea ce privește ascensiunea necruțătoare a dreptei naționaliste, alimentată de cauze care provin de dincolo de granițele fiecărei națiuni.

Chiar dacă Macron va câștiga, răgazul pentru liberali și centriști ar putea fi scurt; analiștii se tem de o reacție în rândul celor care se simt lipsiți de drepturi care i-a făcut să aleagă între o continuitate pe care o detestă și dreptul dur pe care îl detestă și mai mult. O astfel de reacție ar putea avea efecte neprevăzute. În primul rând, partidul lui Macron ar putea să nu obțină o majoritate la alegerile parlamentare din iunie, ceea ce ar putea duce la genul de blocaj care a tulburat politica americană în ultimii ani ai președinției lui Barack Obama, scrie The Atlantic. În al doilea rând ar putea reizbucni violența de stradă și protestele din timpul primului mandat al lui Macron.

Cum a distrus Macron partidele tradiționale

Succesul lui Macron din 2017 pare să fi creat condițiile pentru ca extremele să prospere. Emmanuel Macron a ieșit din guvernul socialist al lui François Hollande pentru a-și crea propriul partid, câștigând președinția ca un centrist insurgent, jurând să revigoreze Franța și locul ei în Europa și în lume. Făcând acest lucru, însă, Macron a distrus cele două partide tradiționale ale Franței de centru-dreapta și de centru-stânga, fără a crea o forță viabilă care să fie mai mult decât un vehicul pentru propriul său câștig.

Și de-a lungul președinției sale, el a fost văzut de mulți ca un președinte arogant al celor bogați. Opoziția, așadar, s-a unit la extreme, sub flamura lui Marine Le Pen și a liderului de extremă stânga Jean-Luc Mélenchon, ambii fiind eurosceptici și anti-globalizare.

Numai o victorie a lui Macron nu va fi suficientă pentru a opri această schimbare. Amenințarea extremei drepte și extremei stângi la adresa Franței – și, prin extensie, a Europei și a Occidentului – va persista cu mult dincolo de orice potențial al doilea mandat pentru Macron.

Tendința este deja destul de clară. În 2002, alegătorii francezi au fost atât de șocați că liderul de extremă dreapta Jean-Marie Le Pen ajunsese în turul doi al prezidențialelor, încât 82,2% au votat împotriva lui. În 2017, fiica lui Jean-Marie, Marine, a ajuns în turul doi și a obținut 33,9% de voturi în fața lui Macron. Anul acesta, sondajele sugerează că va primi undeva în jur de 45% din voturi.

În imaginația populară britanică și americană, toate acestea nu fac decât să confirme convingerea că, în Franța, dezastrul este întotdeauna la doar un ciclu electoral distanță, țara plătind prețul pentru un model prea rigid, și prea elitist.

Diviziunile și furia din Franța nu dezvăluie doar o tendință particulară în Franța, ci una mai generală în Occident.

Una dintre marile teme ale alegerilor din Franța este creșterea costului vieții – aceeași presiune care se desfășoară în prezent în politica oricărei alte țări din Europa și America de Nord. Pe lângă aceasta, există și problemele imigrației, multiculturalismului, globalizării, care sunt, de asemenea, în fruntea agendei în Marea Britanie, SUA și în alte părți. Fostul ambasador al Franței la Washington, Gérard Araud, a remarcat recent că această campanie prezidențială demonstrează că Franța „se confruntă cu aceeași criză politică, socială și culturală profundă ca majoritatea democrațiilor occidentale”.

Având în vedere presiunea asupra democrațiilor occidentale, nu ar trebui să fim prea surprinși că publicul din Franța își găsește din nou propriile modalități particulare de a-și face cunoscută nemulțumirea, fie prin protestele de stradă cu vestele galbene, fie prin partidele extreme de dreapta și de stânga. Dar nici nu trebuie să credem că această provocare este specifică Franței.

O victorie a lui Emmanuel Macron – oricât de liniștitoare ar fi pentru ordinea liberală – nu va fi suficientă pentru a realiza asta singură, la fel cum cea a lui Joe Biden nu a fost suficientă în SUA. Sistemul în sine trebuie să demonstreze că poate face față nemulțumirii alegătorilor, concluzionează The Atlantic.

Penalty executat de președintele Franței, Emmanuel Macron. Unde s-a dus mingea VIDEO

Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a jucat miercuri într-un meci în scopuri caritabile, alături de foste glorii ale fotbalului francez şi mondial, reuşind să transforme o lovitură de...

Când ar putea deveni operațională Forța de reacție rapidă a UE: ”Există multe crize asupra cărora NATO nu are competenţe”

O ”forţă de reacţie rapidă” a Uniunii Europene, evocată joi de preşedintele francez Emmanuel Macron şi destinată unor operaţiuni de tipul evacuării de cetăţeni din ţări în...