De ce Putin nu s-a temut niciodată de NATO cu adevărat. Scopul real al marii diversiuni a Kremlinului: "Nu există nicio cale către pacea reală" ANALIZĂ

Specialiștii în strategie militară de la Institutul pentru Studiului Războiului (ISW) au publicat o analiză complexă referitoare la țelurile inițiale urmărite de Putin prin invadarea Ucrainei și cum se prezintă acestea acum.

"Președintele rus Vladimir Putin nu a invadat Ucraina în 2022 pentru că se temea de NATO. A invadat-o pentru că era convins că NATO este slabă, că eforturile lui de a recâștiga controlul asupra Ucrainei prin alte mijloace au eșuat și că instalarea unui guvern pro-rus la Kiev ar fi o acțiune sigură și ușoară.

Scopul său nu a fost să apere Rusia împotriva unei amenințări inexistente, ci mai degrabă să extindă puterea Rusiei, să elimine statalitatea Ucrainei și să distrugă NATO, obiective pe care le urmărește încă.

Putin se convinsese până la sfârșitul anului 2021 că Rusia are ocazia să lanseze în siguranță o invazie pe scară largă asupra Ucrainei pentru a îndeplini două obiective distincte:

- stabilirea controlului rus asupra Ucrainei fără a se confrunta cu o rezistență occidentală semnificativă;

- ruperea unității NATO.

Putin a căutat de mult să atingă aceste obiective, dar o serie de evenimente din 2019-2020 au alimentat credința lui Putin că are atât nevoia, cât și o oportunitate istorică de a stabili controlul asupra Ucrainei.

Convingerea lui Putin a rezultat din eforturile eșuate ale Kremlinului de a forța Ucraina să se supună cerințelor Rusiei, din imersiunea lui Putin într-o bulă ideologică și autoreflexivă în timpul pandemiei de COVID-19 și din răspunsurile occidentale la evenimentele globale și amenințările rusești din 2021.

Putin a decis că el dorea ca războiul să-și atingă obiectivele până la sfârșitul anului 2021 și nicio ofertă diplomatică din partea Occidentului sau a Kievului, cu excepția predării cererilor sale maximaliste, nu l-ar fi convins pe Putin să renunțe la oportunitatea istorică pe care credea că o are.

Strategia pe termen lung a lui Putin

Putin a încercat de mult să împlinească două obiective distincte: destrămarea NATO și preluarea controlului deplin asupra Ucrainei. Obiectivele principale ale lui Putin de la începutul domniei sale au fost păstrarea regimului său, stabilirea unei stăpâniri cu mână de fier asupra Rusiei pe plan intern, restabilirea Rusiei ca mare putere și formarea unei ordini mondiale multipolare în care Rusia să aibă drept de veto asupra evenimentelor globale cheie.

Stabilirea controlului asupra Ucrainei și erodarea influenței SUA au fost întotdeauna esențiale pentru aceste obiective de bază.

Putin a căutat să rupă NATO și unitatea occidentală, dar nu pentru că Kremlinul s-a simțit amenințat militar de NATO. Poziția militară a Rusiei în timpul domniei lui Putin a demonstrat că Putin nu a fost niciodată preocupat în primul rând de riscul unui atac NATO asupra Rusiei. Reformele militare ruse din 2000 nu au acordat prioritate creării de forțe mecanizate mari la granițele Rusiei cu NATO pentru a se apăra împotriva unei potențiale invazii.

Rusia a desfășurat principalele unități menite să protejeze Rusia de NATO către Ucraina, care nu reprezenta nicio amenințare militară pentru Rusia, în 2021 și 2022.

În 2023 - la apogeul retoricii anti-NATO a Rusiei - Rusia a continuat să retragă forțele și echipamentele militare de la granițele sale terestre reale cu NATO pentru a sprijini războiul din Ucraina. Frica lui Putin de NATO s-a manifestat prin preocuparea sa față de presupusele eforturi hibride ale Occidentului de a organiza „revoluții colorate”, pe care Rusia a susținut că Occidentul le-a făcut în diferite state foste sovietice, inclusiv în Ucraina.

Putin a fost întotdeauna mai preocupat de pierderea controlului asupra sferei de influență percepută a Rusiei decât de o amenințare NATO la adresa Rusiei. Problema reală a lui Putin cu NATO și Occidentul a fost că acestea au oferit o alternativă țărilor despre care Putin a considerat că se află în sfera de influență sau chiar de control a Rusiei.

„Revoluțiile de culoare” care l-au alarmat atât de mult pe Putin au fost, până la urmă, manifestările acelor țări care au îndrăznit să aleagă Occidentul, sau, mai bine zis, modul de viață, guvernare și valorile pe care le reprezintă Occidentul, în detrimentul Moscovei. NATO și Occidentul au amenințat Rusia prin simpla existență, promovându-și propriile valori, deoarece Rusia și-a promovat valorile și fiind partenerul preferat al multor state foste sovietice – ceea ce, în opinia lui Putin, a subminat influența Rusiei asupra acestor state.

Putin a văzut însă capacitatea de a controla fostele state sovietice ca o condiție esențială pentru restabilirea Rusiei ca mare putere. În termeni simpli, Occidentul – și cei din fostele state sovietice care au preferat să colaboreze cu Occidentul chiar și fără a se rupe complet de Rusia – s-au aflat între Putin și ceea ce el credea a fi rolul de drept al Rusiei în lume.

Prin urmare, Putin a inițiat politici care atacă unitatea și extinderea NATO. Putin a făcut ca o prioritate de-a lungul domniei sale din a împiedica mai multe state foste sovietice și chiar alte state, cum ar fi țările balcanice, să adere la NATO.

De asemenea, Kremlinul a încercat să submineze relațiile dintre membrii alianței. Putin și-a accelerat eforturile de a submina unitatea occidentală și a NATO în urma Revoluției Euromaidan din 2014, care l-a alungat pe președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, prietenos cu Rusia, și a adus un guvern pro-occidental. Rusia a răspuns prin ocuparea ilegală a Crimeei și a unor părți din estul Ucrainei în 2014.

Ocupația rusă a Crimeei și Donbasului în 2014 a fost condusă de percepția lui Putin despre necesitatea și oportunitatea de a extinde puterea Rusiei și de a stabili controlul asupra Ucrainei. Kremlinul a căutat să păstreze baza navală strategică pentru flota Mării Negre în Crimeea – o ancoră a proiecției puterii Rusiei în regiune.

Kremlinul era îngrijorat de faptul că un guvern pro-occidental ucrainean va pune capăt contractului de închiriere prin care Rusia păstrase flota Mării Negre cu sediul la Sevastopol. Crimeea continuă să ofere Rusiei beneficii militare strategice. Ucraina se concentrează pe bună dreptate pe privarea Rusiei de aceste beneficii făcând Crimeea din ce în ce mai greu de menținut pentru forțele ruse.

Ocuparea Crimeei și invazia rusă a estului Ucrainei în 2014 au fost, de asemenea, o etapă a unui efort mai amplu de a aduce o parte semnificativă a Ucrainei sub controlul rusesc, distrugând efectiv țara.

Putin a perceput o oportunitate strategică de a face acest lucru în primăvara lui 2014, întrucât Ucraina s-a confruntat cu un moment de vulnerabilitate în timpul tranziției sale guvernamentale după revoluția Euromaidan și Occidentul s-a concentrat mai degrabă pe atenuarea decât pe rezolvarea oricărui potențial conflict din Ucraina.

Acel efort de a stabili controlul asupra Ucrainei a eșuat deoarece ucrainenii, în 2014 ca și în 2022, s-au dovedit mult mai opuși ideii de stăpânire rusă decât se așteptase Putin. Deciziile lui Putin de a invada Ucraina în 2014 și 2022 au avut o asemănare fundamentală: în ambele cazuri, Putin a profitat de ceea ce credea că este o oportunitate de a realiza un obiectiv pe termen lung, deoarece a perceput Ucraina și Occidentul ca fiind slabe.

Putin a permis ca intervenția sa militară parțial reușită să fie „înghețată” de către Acordurile de la Minsk II în februarie 2015, când a devenit evident că nu și-a putut atinge toate obiectivele la acea vreme prin forță.

El și-a asigurat o victorie diplomatică importantă făcând ca Rusia să fie recunoscută mai degrabă ca mediator decât ca parte a conflictului, în ciuda faptului că forțele militare ruse au capturat Crimeea, invadaseră estul Ucrainei și au rămas în ambele zone susținând activ forțele proxy pe care Kremlinul le organizase și le controlase pe deplin. El s-a asigurat că Minsk II a impus Kievului o serie de obligații care au dat Rusiei o pârghie asupra politicii ucrainene – și nicio obligație pentru Rusia însăși. Minsk II a fost arma diplomatică creată de Putin pentru a forța Ucraina să revină pe orbita Rusiei, atunci când invazia sa inițială nu a reușit să facă acest lucru.

Putin s-a orientat, între timp, la perturbarea coerenței NATO. Kremlinul a cultivat un parteneriat cu Ungaria - membră NATO - pentru a bloca rezoluțiile legate de aderarea Ucrainei la NATO. Kremlinul a lansat o campanie deliberată pentru a-l coopta pe președintele turc Recep Tayyip Erdogan.

Putin a profitat de relațiile NATO-Turcia din ce în ce mai tensionate, rezultate din abordările conflictuale ale SUA și Turciei cu privire la războiul civil din Siria, angajând Turcia în negocieri de ani de zile pentru a convinge Ankara să achiziționeze sisteme rusești de apărare aeriană S-400 - determinând SUA să sancționeze Turcia în 2020.

Putin a folosit în mod repetat proiectul de construcție a gazoductului Nord Stream 2 pentru a crea o tensiune între Uniunea Europeană (UE) și SUA și a făcut apel la interesele economice ale Germaniei în Europa. Putin a căutat să beneficieze de faptul că Germania și Franța – dar nu SUA sau alte state NATO – au fost părți la acordurile de la Minsk II și apoi din negocierile „Formatului Normandia” pentru a crea suspiciuni între SUA, pe de o parte, Paris și Berlin, pe de altă parte, asupra politicii Occidentului față de Rusia și Ucraina.

Putin a stimulat diviziunile între NATO și statele occidentale pentru a se asigura că aceste state nu vor fi unite în răspunsul lor la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, precum și pentru a-și urmări obiectivul mai mare - de a rupe NATO. Abordarea sa a avut un oarecare succes în anii care au precedat invazia din 2022, dar nu suficient pentru a-și atinge niciunul dintre obiectivele sale principale.

Perspectiva aderării Ucrainei la NATO nu a determinat invadarea Ucrainei de către Rusia în 2022. Ieșirile nervoase ale Rusiei cu privire la o extindere a NATO în 2022 au reprezentat eforturi de a modela spațiul informațional înainte de invazie, nu reacții la acțiunile NATO.

Primul angajament al NATO privind admiterea Ucrainei în alianță a venit în Declarația de la București din 2008, care promitea Ucrainei și Georgiei căi de aderare. Atunci Putin s-a exprimat pentru prima dată agresiv contra NATO, amenințând cu invadarea unor foste țări soviectice. În plus, NATO nu a luat măsuri concrete ulterior în vederea deschiderii unor astfel de căi.

Summit-urile anuale succesive ale NATO nu au mai generat progrese către aderarea niciunei țări. Putin a intensificat narațiunea conform căreia NATO a fost o amenințare pentru Rusia de-a lungul anilor, susținând până în 2021 că Rusia se teme de extinderea iminentă a NATO în Europa de Est.

Cu toate acestea, NATO nu a întreprins nicio acțiune semnificativă pentru extindere la momentul respectiv. Aderarea noilor membri la alianță necesită, în general, ca aceștia să finalizeze un plan de acțiune formal pentru aderare (MAP) cu măsuri specifice convenite de alianță și de statul membru potențial. NATO nu a produs nicio MAP pentru Ucraina sau Georgia, ceea ce înseamnă că procesul formal de aderare nici măcar nu a început.

Până la reinvazia rusă din 2022, NATO nu făcuse niciun nou pas oficial către aderarea Ucrainei, în afară de reafirmarea Declarației de la București din 2008, care promite Ucrainei o cale către aderarea la NATO, într-un comunicat din iunie 2021, care a urmat o masivă consolidare militară rusă la granițele Ucrainei.

Ucraina a consacrat angajamentul de a adera la NATO în constituția sa în 2019, iar NATO a recunoscut Ucraina ca partener cu oportunități sporite în 2020, facilitând eforturile ucrainene de a aduce armata Kievului mai aproape de standardele NATO.

Niciunul dintre aceste evenimente nu a constituit vreun pas formal către aderarea la NATO. Anunțul Parteneriatului pentru Oportunitate Îmbunătățită, de fapt, spunea în mod explicit că noul statut al Ucrainei „nu prejudecă nicio decizie privind aderarea la NATO”. Piedicile privind aderarea Ucrainei la alianța pe care Putin le-a pus au rămas ferm în vigoare.

Astfel, Rusia a reușit până în 2022 să înghețe orice mișcare de introducere a Ucrainei în NATO în conformitate cu declarația din 2008 și nu a existat niciun argument plauzibil care să susțină că orice extindere ulterioară a alianței este iminentă. Poziția relativ pro-rusă a Ungariei, tensiunile cu Turcia și lipsa de voință a NATO de a absorbi un nou stat membru cu un conflict militar nerezolvat cu Rusia au însemnat nu numai că nu au existat progrese semnificative către aderarea Ucrainei la NATO până în 2022, ci și că nu s-au îndrevăzut șanse la orizont. Putin blocase efectiv aderarea Ucrainei la alianță în momentul în care și-a lansat invazia pe scară largă - dovadă clară că temerile Rusiei de aderarea iminentă a Ucrainei la NATO nu au determinat invazia.

Perspectiva aderării Ucrainei la NATO nu a determinat, cu siguranță, invadarea Ucrainei de către Rusia în 2014. Ucraina a urmat o politică de nealiniere, în ciuda Declarației NATO de la București, din 2010 până în 2014. Ucraina a renunțat la statutul de nealiniere în decembrie 2014 ca rezultatul direct al invadării țării de către Rusia și al ocupării ilegale a trei dintre regiunile acesteia în 2014. Acest punct este esențial de reținut pentru cei care susțin că scopul lui Putin este neutralitatea Ucrainei.

Scopul principal al retoricii anti-NATO a Kremlinului a fost acela de a justifica politicile externe agresive ale lui Putin, care adesea nu aveau prea mult de-a face cu NATO. Propaganda Kremlinului despre NATO și Occident a devenit din ce în ce mai absurdă de-a lungul anilor.

Narațiunile propagandiștilor ruși despre biolaboratoarele fictive producătoare de arme americane la granițele Rusiei, planurile inexistente ale NATO de a înființa o bază militară în Crimeea, desfășurarea presupusă iminentă în Ucraina a rachetelor hipersonice care nici măcar nu existau în arsenalele NATO sau „amenințarea” „instructorilor LGBT NATO” care fac prozelitism în rândul tinerilor ruși sunt doar câteva exemple.

Kremlinul a folosit aceste narațiuni ca un instrument pentru a-i aduna pe ruși împotriva unui adversar extern pentru a justifica agresiunea Kremlinului în străinătate. De asemenea, Kremlinul a folosit NATO ca scuză pentru a-și justifica propriile eșecuri. Propagandiștii ruși au încercat să explice eșecurile repetate ale câmpului de luptă ale Rusiei împotriva forțelor ucrainene în ultimele 19 luni, susținând că Rusia luptă cu „întreaga NATO” atunci când nicio forță NATO nu luptă deloc în Ucraina.

Nici perspectiva unui atac ucrainean asupra rușilor nu a determinat invadarea Ucrainei de către Rusia. Kremlinul nu credea într-o amenințare reală din partea Ucrainei – cu siguranță nu în februarie 2022. Putin a încadrat Ucraina drept o amenințare la adresa Rusiei și a susținut că Ucraina plănuia să atace teritoriile ocupate de ruși și Rusia în 2022.

În realitate, Kremlinul a evaluat capacitățile militare ale Ucrainei și voința de a lupta ca fiind atât de slabe încât forțele ruse vor invada țara în câteva zile. Ideea că Ucraina a reprezentat vreo amenințare militară semnificativă pentru Rusia este incompatibilă cu disprețul arătat pentru puterea și voința militară ucraineană de către planul actual de invazie rusă.

Kremlinul a început să stabilească condiții pentru a recunoaște independența ilegală a Republicilor Populare Donețk și Lugansk (DNR și LNR) față de Ucraina la mijlocul lunii ianuarie 2022 pentru a stabili condiții care să-și justifice războiul pe baza presupusei nevoi de „salvare a Donbasului”.

Serviciile de informații americane au anticipat o serie de atacuri rusești planificate cu steag fals în Donbasul ocupat și campanii de dezinformare care aveau ca scop crearea unui pretext pentru invazia din ianuarie și începutul lunii februarie 2022.

Operațiunile cu steag fals au indicat că Kremlinul nu credea de fapt că un atac ucrainean asupra Rusiei sau asupra Donbasului ocupat este iminent. Dacă ar fi existat un atac ucrainean iminent în pregătire, atunci Kremlinul nu ar fi avut nevoie de un atac cu steag fals. În realitate, Kievul nu pregătea niciun atac asupra Rusiei sau asupra Donbasului ocupat. Aceste pretinse atacuri la „suveranitatea Rusiei” au fost un set de operațiuni de informare organizate de la Kremlin care au avut ca scop crearea condițiilor pentru invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia. Nu s-au bazat niciodată pe realitate și este puțin probabil ca Putin să fi crezut vreodată în ele.

Narațiunile lui Putin privind NATO și Ucraina înainte de invazie s-au contrazis adesea reciproc – probabil prin proiect. Oficialii de la Kremlin au susținut în mod repetat că extinderea NATO este o „chestiune de viață și de moarte” pentru Rusia, în timp ce susțineau că escaladarea militară ucraineană în Donbas ar pune sub semnul întrebării statalitatea ucraineană.

Aceste narațiuni s-au contrazis adesea una pe cealaltă, deoarece mașina de propagandă a Kremlinului trecea de la a se concentra pe afirmațiile conform cărora NATO este singurul agresor în Ucraina la pretenția că Ucraina plănuia un atac iminent asupra Donbasului sau Rusiei ocupate.

Mașina de propagandă a Kremlinului a susținut, de asemenea, în mod repetat, că Rusia nu plănuia să invadeze Ucraina – chiar ridiculizând ideea în ajunul invaziei – și a încadrat escaladarea acesteia ca răspunsuri la eșecurile occidentale de a oferi Rusiei „garanții de securitate” adecvate, amplificând simultan.

Tezele lui Putin despre dreptul istoric al Rusiei asupra pământurilor ucrainene

Narațiunile probabil s-au contrazis în mod deliberat pentru a induce în eroare publicul occidental și rusesc, a-l face incapabil să înțeleagă scopurile reale ale lui Putin, precum și pentru a atrage mai multe audiențe diferite în același timp.

Este posibil ca Putin să se fi temut de extinderea NATO pe termen lung și să fi crezut că o coaliție condusă de SUA lucra pentru a promova o „revoluție colorată” în Rusia pentru a-l răsturna, dar aceste preocupări nu pot explica decizia sa de a invada Ucraina în 2022.

În ciuda retoricii, nimic despre amenințarea NATO nu a fost mai urgent în 2022 decât fusese timp de ani de zile, iar Putin nu a putut oferi niciun motiv plauzibil pentru a crede că va deveni mai urgent în curând. Trebuie să căutăm în altă parte explicația pentru invazia din 2022 și, prin urmare, obiectivele reale de război ale lui Putin.

Obiectivele lui Putin în Ucraina au depășit întotdeauna răspunsul la o presupusă amenințare NATO sau cucerirea unui teritoriu suplimentar limitat. Putin nu a fost mulțumit cu anexarea ilegală a Crimeei și a unei părți din Donbas, deoarece expansiunea teritorială nu a fost niciodată singurul său scop. Putin a căutat să stabilească controlul deplin asupra Ucrainei, inclusiv asupra politicii sale externe și chiar asupra aranjamentelor sale politice interne. Putin lucrează de ani de zile la stabilirea controlului asupra Ucrainei. El a încercat mai întâi să controleze Ucraina prin influență economică și prin încercarea de a stabili oficiali politici pro-Kremlin în guvernul ucrainean, înainte de a apela pentru prima dată la mijloacele militare în 2014, când eforturile sale anterioare au avut efecte inverse.

Până în 2021, toate modalitățile prin care Putin a încercat să recâștige controlul asupra Ucrainei – cu excepția unei invazii la scară largă – au eșuat. Putin nu a reușit să determine Ucraina să adere la Uniunea Economică Eurasiatică a Rusiei în anii 2000 și nu a reușit să-i pună pe liderii pro-Kremlin la conducerea guvernului ucrainean în 2004. Putin nu a reușit să stabilească controlul deplin asupra Ucrainei chiar și atunci când Ianukovici era la putere.

Putin a reușit să-și consolideze unele dintre câștigurile teritoriale din Ucraina prin Acordurile de la Minsk II care au înghețat linia frontului în Donbas, dar nu a reușit să exploateze aceste câștiguri pentru a-și atinge toate obiectivele dorite.

Putin a încercat să-l constrângă pe președintele ucrainean Petro Poroșenko (2014-2019) și mai târziu pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski (2019-prezent) să legitimeze DNR și LNR ilegale create de Rusia și ocuparea ilegală a Crimeei de către Rusia, în conformitate cu angajamentele Ucrainei Minsk II, în ciuda faptul că Rusia și împuterniciții pe care i-a creat nu și-au îndeplinit angajamentele.

Aceste eforturi, dacă ar fi avut succes, ar fi legitimat principiul intervenției militare ruse în Ucraina și ar fi asigurat Rusiei o pârghie permanentă de influență asupra politicii Ucrainei. (ISW a documentat acest efort deliberat de la Kremlin în detaliu în 2019). Putin a eșuat și aici.

Convingerile lui Putin despre Ucraina și Occident s-au consolidat probabil și mai mult în urma pandemiei de COVID-19 în 2020. Putin a intrat într-o stare de izolare la începutul pandemiei de COVID-19, limitându-și în mare parte interacțiunile la un grup mic de ideologi de încredere. Se pare că a început să devină din ce în ce mai preocupat de nevoia Rusiei de a controla Ucraina și de a se răzbuna împotriva Occidentului pentru „umilirea” Rusiei în anii 1990. Surse familiare cu conversațiile lui Putin au dezvăluit că Putin a început să fie „obsedat în legătură cu trecutul” și „și-a pierdut complet interesul pentru prezent” în timpul pandemiei.

Putin tocmai reușise într-un joc major de putere intern. Putin s-a confruntat cu un moment de vulnerabilitate, când criza prețului petrolului din 2020 și pandemia au avut loc în mijlocul campaniei sale de menținere a puterii. Putin încerca să modifice constituția rusă pentru a putea candida din nou în 2024. Jocul de putere al lui Putin a rămas însă necontestat și și-a consolidat cu succes puterea prin amendamente constituționale care i-au permis efectiv să conducă pe viață. Succesul acestui joc de putere intern subminează, de asemenea, argumentul că „războiul hibrid” occidental punea cumva în pericol propria guvernare a lui Putin. Controlul intern al lui Putin în 2021 a fost solid și nu s-a confruntat cu nicio provocare semnificativă.

Putin a fost probabil încurajat de evaluările sale false cu privire la capacitatea și voința Ucrainei de a lupta. Ucraina a respins atacurile rusești asupra suveranității sale de-a lungul anilor și a crescut în hotărârea sa ca națiune – un proces care a trecut în mare parte neobservat de Putin și de cercul său interior de consilieri.

Putin îi spusese unui oficial european în septembrie 2014 că ar putea „prelua Kievul în două săptămâni” și, evident, a menținut aceeași perspectivă de la invadarea Ucrainei în 2014, în ciuda eșecurilor sale militare în acel an.

Putin a atribuit greșit refuzul Kievului de a ceda Rusiei unui grup mic de politicieni ucraineni controlați de Occident (la care Kremlinul îl numește de obicei „regimul de la Kiev”), mai degrabă decât autodeterminarii tot mai mari a poporului ucrainean de a rămâne o națiune - o determinare condusă în mod ironic parțial de invazia rusă din 2014 și de presiunea continuă. Propaganda lui Putin din perioada premergătoare invaziei dezvăluie că el și ideile sale au trăit într-o cameră de ecou dominată de o realitate alternativă în care ucrainenii ar saluta forțele ruse care le-au eliberat de presupusa opresiune a „regimului de la Kiev”.

Putin nu a văzut în NATO și nici în Occident o putere care să contracareze ambițiile sale în Ucraina. Un fost oficial de informații fără nume a dezvăluit că „bancherul personal” și prietenul apropiat al lui Putin, Iuri Kovalciuk, cu care Putin a petrecut timp considerabil în timpul izolării sale, i-a argumentat lui Putin că Occidentul este slab și că era timpul pentru Rusia să-și demonstreze capacitățile militare și „apără-și suveranitatea” prin invadarea Ucrainei.

Fostul oficial al Consiliului Național de Securitate al SUA, Fiona Hill, a declarat că decizia lui Putin de a invada Ucraina a fost ghidată de convingerea sa că Occidentul este slab și distras, iar analiștii occidentali au susținut că unele dintre elitele lui Putin i-au susținut viziunea după ce au ajuns la concluzia că Occidentul este divizat și în declin.

Putin a concluzionat probabil că Occidentul nu va avea voința sau puterea de a descuraja o operațiune militară rapidă care ar prăbuși presupusul nepopular regim Zelenski în câteva zile. Această credință în slăbiciunea Occidentului subminează din nou ficțiunea creată de ruși conform căreia Rusia a trebuit să acționeze pentru a preveni o agresiune occidentală - un Occident prea slab și divizat pentru a apăra Ucraina nu avea de gând să atace Rusia din senin.

Prin urmare, Putin a luat probabil decizia de a începe să stabilească condițiile pentru invazie cândva la sfârșitul anului 2020 sau începutul lui 2021. Putin a început să adune peste 100.000 de forțe ruse la granița internațională ruso-ucraineană și în Crimeea ocupată în martie și aprilie 2021.

Rusia a păstrat unele dintre aceste forțe și echipamente în vestul Rusiei pentru a participa mai târziu la invazia pe scară largă a Ucrainei. Rusia a început, de asemenea, să transfere mai multe ambarcațiuni de debarcare și nave de combat din Marea Caspică în Marea Neagră la începutul până la mijlocul lunii aprilie 2021. Kremlinul a explicat această acumulare de trupe ca un răspuns la exercițiile militare Defender Europe 21 ale NATO, în timp ce oficialii militari ucraineni au dezvăluit în martie 2021 că Rusia adună forțe ca parte a pregătirilor pentru exercițiile strategice comune Zapad-2021 (Vest-2021) din vestul Rusiei și Belarus urmează să aibă loc în septembrie 2021.

Unitățile rusești au început să se desfășoare în Belarus pentru faza activă a Zapad-2021 la sfârșitul lunii iulie 2021. Exercițiile Zapad-2021 au permis forțelor ruse să pregătească și să asigure logistica pentru 200.000 de soldați, iar această logistică ar fi crucială în ofensiva Rusiei asupra Kievului și nord-estului Ucrainei din Belarus și vestul Rusiei.

Răspunsurile occidentale la escaladarea Rusiei de la granița cu Ucraina și retragerea SUA din Afganistan au întărit probabil anticiparea de către Putin a unui răspuns slab occidental. Occidentul, inclusiv SUA, și-a semnalat intenția de a descuraja Rusia prin mijloace în primul rând diplomatice în timpul formării militare a Rusiei la granița internațională ruso-ucraineană în martie și aprilie 2021, eliminând intervenția militară de pe masă.

Președintele american Joseph Biden a vorbit cu Putin pe 13 aprilie 2021 și s-a oferit să-l întâlnească la un summit SUA-Rusia cu sediul la Geneva, pe 16 iunie 2021. Apelul a avut loc în special în aceeași zi în care Casa Albă a anunțat că Biden a decis să atragă trupele americane rămase din Afganistan și cu o zi înainte de anunțul lui Biden că SUA vor finaliza retragerea până la 1 septembrie 2021.

Summitul Biden-Putin de la Geneva nu a realizat, desigur, nicio victorie diplomatică. Abordarea pur diplomatică a Washingtonului de a descuraja o amenințare rusă împotriva Ucrainei și retragerea din Afganistan au întărit probabil convingerile lui Putin că Occidentul nu va rezista invaziei sale cu forța.

Putin a emis două ultimatumuri Ucrainei, Occidentului și NATO în 2021 în sprijinul acestor obiective.

Putin a transmis pentru prima dată un ultimatum Kievului la mijlocul lunii iulie 2021. Ultimatumul a precizat că nu există loc pentru o Ucraine independentă în viziunea asupra lumii a lui Putin. Putin a publicat un eseu despre „Unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor” pe 12 iulie 2021, în care a remarcat că ucrainenii, alături de belaruși, au aparținut întotdeauna națiunii ruse.

Eseul, care se pare că a devenit obligatoriu de citit pentru armata rusă, a pus sub semnul întrebării în mod deschis integritatea teritorială ucraineană și a susținut că Ucraina modernă a fost un „produs al erei sovietice” modelat „pe pământurile Rusiei istorice.”

Putin a reiterat tezele care mai târziu a devenit punctele centrale ale declarației sale de război împotriva Ucrainei în februarie 2022 - și anume că Rusia a fost „jefuită” de pământurile sale „istorice”, că Ucraina „nu are nevoie de Donbas” și că „milioane de ucraineni” refuză Kievul. Putin a încheiat eseul afirmând: „Sunt încrezător că adevărata suveranitate a Ucrainei este posibilă numai în parteneriat cu Rusia... Pentru că suntem un singur popor”. Eseul nu a declarat oficial război Ucrainei, desigur, dar o instituție afiliată la Kremlin a descris eseul drept „ultimatumul final al lui Putin către Ucraina”.

Ultimatumul lui Putin a implicat că existența și integritatea teritorială a Ucrainei depind de decizia acesteia de a se alinia cu Rusia - un curs politic pe care poporul ucrainean l-a respins în mod repetat și explicit. Nu a fost un apel la neutralitatea Ucrainei, ci mai degrabă pentru absorbția Ucrainei în orbita Rusiei, dacă nu în Rusia însăși. Putin a lansat, de asemenea, acest ultimatum după ce SUA au accelerat retragerea forțelor sale din Afganistan pe 8 iulie, deși, evident, îl formulase cu mult înainte.

Putin a emis apoi un ultimatum SUA și NATO în decembrie 2021, care urmărea să forțeze Occidentul să predea suveranitatea Ucrainei în numele său și să renunțe la parteneriatele de pe flancul estic al NATO. Discursul lui Putin din 30 noiembrie, cu „linii roșii” și documentele ultimatum ale Ministerului rus al Afacerilor Externe (MAF) din 17 decembrie au cerut „garanții de securitate” din partea SUA și NATO care au echivalat cu distrugerea actualei alianțe NATO.

Ultimatumul a cerut ca NATO să-și inverseze politica de „uși deschise”, să excludă extinderea către est și să oprească desfășurarea de forțe sau sisteme de arme în statele membre care au aderat la NATO după 1997 - printre altele. Putin a cerut în mod explicit Rusiei să aibă un drept de veto efectiv, putere asupra capacității statelor suverane de a căuta liber aderarea la NATO și asupra modului în care alianța a funcționat din punct de vedere militar și politic. Aceste cereri, dacă ar fi fost să fie îndeplinite, ar fi forțat NATO să rescrie Tratatul Atlanticului de Nord, care este documentul său fondator și au forțat fiecare stat NATO să ratifice din nou un nou acord, un proces care aproape sigur ar fi rupt alianța. Utimatumul lui Putin către Occident a încercat, de asemenea, să constrângă Occidentul să sacrifice suveranitatea Ucrainei.

Ultimatumul lui Putin din 2021 către NATO și Occident a fost un ultimatum real, nu baza unei negocieri. Putin și diplomații săi au semnalat că nu sunt interesați să accepte nicio concesiune decât să forțeze NATO să abandoneze propriile principii și să schimbe cadrul ordinii mondiale. Ultimatumul „garanțiilor de securitate” a fost semnalul Kremlinului că nu va mai lua în considerare niciun compromis. Obiectivul ultimatumului a fost acela de a slăbi alianța prin frecare internă, de a o prezenta atât ca slabă, cât și ca agresor și să legitimeze ideea că Ucraina face parte din sfera de control de drept a Rusiei. Ultimatumul s-a concentrat și pe preocuparea Occidentului cu nevoia de a găsi o soluție diplomatică – o soluție care nu mai exista și nu mai exista de ceva vreme.

Comportamentul Ministerului rus de Externe (MAE) din octombrie 2021 până în ianuarie 2022 a demonstrat intenția din ce în ce mai inflexibilă a lui Putin, deoarece Kremlinul a început să restricționeze diplomații ruși să continue negocieri semnificative înainte de invazie. MAE rus nu a fost niciodată independent de Kremlin, desigur – niciun minister de externe nu este independent de suveranul său. Dar o investigație a BBC din august 2023 a dezvăluit că diplomații ruși de vârf și-au pierdut flexibilitatea care face posibilă o diplomație semnificativă și au început să se comporte ca „roboți”, citind declarații scrise către oficialii occidentali încă de la mijlocul lui octombrie 2021, în contrast cu angajamentul lor anterior, mai normal, cu omologii lor occidentali.

Fostul consilier al misiunii ruse la Organizația Națiunilor Unite la Geneva, Boris Bondarev, și-a amintit că ultimatumul lui Putin i-a șocat pe mulți diplomați ruși și a susținut că a știut imediat că cererile Kremlinului privind „garanțiile de securitate” sunt ridicole. Bondarev a susținut că Kremlinul a emis acest ultimatum într-un mod care nu le-a oferit diplomaților ruși de ales decât să adopte un nou protocol inflexibil.

Bondarev a amintit, de asemenea, că ministrul adjunct de externe rus Serghei Riabkov a țipat la oficialii americani, inclusiv la prim-adjunctul secretarului de stat Wendy Sherman, declarând că ”[Rusia] are nevoie de Ucraina” și că Rusia nu „va merge nicăieri fără Ucraina” în timpul unei cine în mijlocul discuțiilor bilaterale de stabilitate strategică dintre SUA și Rusia, la Geneva, pe 10 ianuarie 2022. Bondarev a adăugat că Rybakov a cerut în mod vulgar delegației SUA ”să iesă afară cu bunurile [lor] [la granițele din 1997]”, în timp ce oficialii americani au cerut negocieri.

SUA și NATO, totuși, au rămas angajate în speranța că diplomația va schimba determinarea lui Putin în acest stadiu. SUA, de exemplu, au răspuns la ultimatumul rusesc reafirmându-și angajamentul față de Ucraina și față de politica NATO a ușilor deschise și s-au oferit să discute despre posibilitatea unor negocieri pentru a aborda problemele Rusiei cu predictibilitatea și transparența NATO în Europa.

SUA s-au oferit chiar să discute despre un mecanism de transparență care să confirme absența rachetelor de croazieră Tomahawk pe site-urile Aegis Ashore din România și Polonia – dacă Rusia ar oferi măsuri de transparență reciprocă pe două baze de rachete alese de America în Rusia. Directorul Centrului Carnegie Berlin, Alexander Gabuev, și-a amintit că diplomații ruși, cu care a avut contacte, au fost „plăcut” surprinși de propunerile SUA și au crezut că ar putea ajunge la acorduri care ar „întări cu adevărat securitatea [rusă]”. Kremlinul, însă, nu era interesat. Putin nu încerca, de fapt, să contracareze o amenințare NATO pretinsă, ci mai degrabă stabilea condițiile pentru invazia pe scară largă a Ucrainei.

Ultimatumurile au fost probabil o acoperire perfectă din perspectiva lui Putin. NATO ar fi trebuit să se transforme – inclusiv prin rescrierea cartei și a regulilor de bază – pentru a satisface cerințele Rusiei, iar Ucraina ar fi trebuit să-și modifice constituția și să renunțe la principiile de bază ale suveranității sale. Putin ar fi acceptat fără îndoială o predare atât de completă cu încântare, dar nu a fost niciodată pe cărți, așa cum știa cu siguranță. Când Occidentul a respins în mod previzibil cererile sale, Putin a stabilit justificarea superficială pentru lansarea unei invazii la scară largă cu două obiective în minte: cucerirea Ucrainei și ruperea NATO. Forțarea Occidentului să respingă aceste ultimatumuri a oferit Kremlinului o justificare suplimentară pentru a da vina pe Occident pentru război, așa cum continuă să facă Kremlinul.

Până în 2022, nicio ofertă diplomatică din partea Occidentului, cu excepția predării suveranității Ucrainei și a abandonării principiilor NATO, nu l-ar fi împiedicat probabil pe Putin să invadeze Ucraina. Numai amenințarea că SUA sau NATO ar interveni militar ar fi putut să-l descurajeze pe Putin, dar SUA au luat în mod explicit o astfel de amenințare de pe masă.

Obiectivele lui Putin au rămas neschimbate, în ciuda eșecului invaziei sale inițiale pe scară largă în 2022 și în ciuda pierderilor și eșecurilor Rusiei de atunci. Chiar și declarațiile recente ale ministrului rus de externe Serghei Lavrov, prezentate de unii ca bază potențială pentru o soluționare a războiului, sunt de fapt doar reafirmări ale cererilor în curs ale Rusiei.

Aceste cereri includ înlăturarea guvernului Zelenski și înlocuirea acestuia cu un regim acceptat de Rusia, „neutralizarea” Ucrainei, care înseamnă atât renunțarea permanentă la posibila aderare la NATO, cât și slăbirea armatei Ucrainei, abandonarea identității ucrainene de către ucraineni și recunoașterea controlului de facto al Rusiei asupra politicilor internaționale și interne ucrainene și asupra modului de viață al Ucrainei – tipul de control pe care Kremlinul l-a stabilit asupra tuturor teritoriilor ucrainene pe care Rusia le ocupă.

Oficialii și mass-media din Rusia au repetat în mod constant aceste cereri, iar Putin nu a oferit niciun indiciu cu privire la vreo dorință de a face compromisuri cu privire la ele.

Discuțiile occidentale despre necesitatea de a găsi o soluție diplomatică a conflictului, presupunând că acesta este în impas, sunt astfel profund greșite. În primul rând, ISW evaluează că conflictul nu este în impas.

Mai important pentru această discuție este însă faptul că Putin a început acest război cu scopuri maximaliste față de Ucraina și NATO. El nu a schimbat aceste scopuri și nici nu a indicat vreo dorință de a accepta un rezultat mai mic din cauza oricărui presupus impas.

Chiar dacă ar fi arătat dorința de a negocia o încetare a focului în conformitate cu liniile actuale, totuși, Ucraina și Occidentul ar fi nebuni să o accepte. Putin a invadat Ucraina în 2014 cu scopuri mult peste ceea ce puteau atinge mijloacele sale. S-a hotărât să înghețe conflictul în condiții avantajoase pentru el nu pentru că și-a moderat obiectivele, ci pentru a le putea urmări în alte moduri.

Când a devenit clar că nu își poate atinge obiectivele prin manipularea cadrelor Minsk II sau Normandia Format și când a ajuns să creadă că atât guvernul ucrainean, cât și Occidentul sunt slabi, și-a reluat invazia la scară masivă. Această invazie nu a reușit să asigure obiectivele lui Putin, așa cum a făcut-o în 2014. De ce ar trebui Occidentul și Ucraina să se aștepte la un nou acord sau negociere de încetare a focului pentru a „rezolva” conflictul pe care Putin l-a creat și l-a alimentat de un deceniu?

Trecutul este prolog. O încetare a focului sau un format de negociere care să înghețe conflictul pe liniile actuale, care sunt mult mai avantajoase pentru Rusia decât au fost liniile de dinainte de 2022, nu va fi în ochii lui Putin altceva decât un fel de Minsk III — un nou mecanism prin care să continue să urmărească aceleași scopuri. O astfel de „pace” nu va fi deloc pace. Va fi pur și simplu o oportunitate pentru Rusia de a-și reconstrui puterea militară și economică, de a lăsa atenția Occidentului să fie distrasă și de a căuta să se regenereze și să beneficieze de crăpăturile din cadrul societății ucrainene până când își va putea relua atacurile.

Ideea de a-i oferi lui Putin o „rampa de ieșire” și o oportunitate de „salvare a feței” nu reușește să arate că s-a învățat ceva din lecțiile ultimilor 9 ani. Putin și-a creat o „rampă” diplomatică în 2015, nu pentru că diplomația l-a convins pe Putin să renunțe la urmărirea Ucrainei, ci mai degrabă pentru că și-a dat seama că înghețarea frontului era cea mai bună opțiune pentru a continua să urmărească controlul asupra Ucrainei.

În 2014, Kremlinul a supraestimat sprijinul pentru Rusia în Ucraina, a subestimat rezistența ucraineană și a supraestimat capacitatea Rusiei de a crea o forță proxy capabilă să atingă obiective militare fără o desfășurare rusă pe scară largă. Drept urmare, Rusia a reușit să securizeze doar porțiuni din regiunile Donețk și Lugansk, în loc de cele șase regiuni planificate inițial ale Ucrainei dincolo de Crimeea. Probabil că Rusia ar fi asigurat și mai puțin dacă nu ar fi desfășurat armata rusă pentru a împiedica forțele ucrainene să elibereze mai mult teritoriu.

Putin s-a oprit în 2015 pentru că a recunoscut că eforturile sale militare nu au reușit să restabilească controlul deplin asupra Ucrainei, că a atins limitele puterii ruse și ale propriei toleranțe la riscuri și că continuarea conflictului activ ar fi necesitat miza de a lansa o invazie pe scară largă a Ucrainei cu resurse insuficiente la acea vreme.

Putin a ales în schimb să accepte un regres temporar pentru a-și avansa obiectivul mai amplu. Ultima „rampă de ieșire” a Occidentului pentru Putin nu a asigurat pacea. A dus la campania de opt ani a Kremlinului care încearcă să transforme prezența militară limitată a Rusiei în Ucraina în control politic asupra țării, iar când acea campanie a eșuat, Putin a recurs la o invazie pe scară largă.

Un sfârșit "solid" al actualului război rusesc împotriva Ucrainei necesită forțarea lui Putin să accepte înfrângerea. El – și succesorii săi – trebuie să-și dea seama că nu își pot impune voința Ucrainei și Occidentului din punct de vedere militar, nu pot supune Ucraina din punct de vedere politic și nu pot predomina diplomatic. Atâta timp cât Kremlinul prețuiește speranța de succes – pe care orice înțelegere de compromis pentru salvarea feței l-ar alimenta – va continua să caute să-și depășească eșecurile în moduri care să facă foarte probabil reînnoirea războiului.

Ucraina și Occidentul ar trebui să caute un capăt permanent al acestui conflict, nu un răgaz temporar. Războiul reînnoit va fi probabil mai mare și chiar mai periculos pentru Ucraina și Occident. Va fi și extrem de costisitor, deoarece un război reînnoit odată ce Moscova s-a reînarmat și s-a pregătit va fi probabil mult mai costisitor și mai periculos. Cererile de a reduce povara financiară a sprijinirii Ucrainei acum pur și simplu acumulează riscuri și cheltuieli mai mari pentru viitor.

Nu există nicio cale către o pace reală în afară de a ajuta Ucraina să provoace o înfrângere militară fără echivoc Rusiei și apoi de a ajuta la reconstruirea Ucrainei într-o armată și o societate atât de puternică și rezistentă, încât niciun viitor lider rus să nu vadă vreo oportunitate precum cele pe care Putin le-a perceput greșit în 2014 și 2022.

Această cale este realizabilă dacă Occidentul se angajează să sprijine Ucraina în efortul prelungit probabil necesar pentru a o parcurge. Dacă Occidentul este în schimb ademenit de iluzia unui compromis, poate pune capăt durerii deocamdată, dar numai cu prețul unei dureri mult mai mari mai târziu. Putin a arătat că vede compromisul ca pe o capitulare, iar capitularea îl încurajează să reatace. Războiul acesta se poate termina nu atunci când Putin simte că-și poate salva fața, ci mai degrabă atunci când știe că nu poate câștiga", se arată în analiza publicată de ISW.

Cum se votează cu urna mobilă. BEC a stabilit regulile pentru alegeri

Biroul Electoral Central a stabilit, vineri, 26 aprilie, măsurile pentru exercitarea dreptului de vot prin intermediul urnei speciale la alegerile din data de 9 iunie, menţionând, între altele,...

Traian Băsescu, despre actuala clasă politică: ”Comparaţi-l pe Ciolacu, ca şi calibru, cu Năstase, pe nea Nicu, cu Stolojan sau Crin Antonescu”

Fostul preşedinte Traian Băsescu afirmă că liderii celor două mari partide din România, Marcel Ciolacu şi Nicolae Ciucă, nu se pot compara ”ca şi calibru” cu unii dintre predecesorii...