Armata Rusiei este în dezordine, dar va continua să lupte. Istoria plină de violențe și principiile brutale care o definesc

Cu doar câteva săptămâni înainte de revolta din 23-24 iunie, grupul de mercenari Wagner a capturat un locotenent colonel al armatei ruse în apropierea orașului Bahmut din estul ucrainean.

A fost bătut cu brutalitate și forțat să facă o declarație umilitoare în fața camerei video prin care confirma afirmația Wagner că a fost făcut prizonier după ce soldații săi au atacat trupele Wagner. Videoclipul a devenit viral pe canalele Telegram ale wagnerioților. Luna următoare, Prigojin și-a lansat „marșul dreptății”, Wagner a pus mâna pe cartierul general cheie din orașul Rostov-pe-Don și a pornit spre Moscova, în timp ce armata rusă rămânea inactivă.

Apoi, pe 13 iulie, comandantul Armatei 58 Combinate (CAA), de pe frontul din Ucraina, general-maiorul Ivan Popov, a emis o declarație audio, în care îl atacă pe șeful de stat major, generalul Valeri Gherasimov și acuză înaltul comandament al armatei de trădare . (Lui Popov i s-a luat comanda ca urmare a acestei dispute.)

Acestea sunt în mod clar evenimente semnificative și spun o poveste fascinantă despre eșaloanele superioare ale armatei ruse. Forțele Kremlinului se ceartă în mod vizibil și se angajează în dispute publice incredibile cu privire la desfășurarea tactică și uneori strategică a războiului. Ofițeri superiori mor în lovituri de rachete, se pun întrebări despre cum au fost depistate locațiile lor, se sugerează trădare și, între timp, apar rapoarte că o mare parte a structurii de comandă - aproape 30 de ofițeri - a fost arestată sau eliberată de comandă.

Armata rusă a funcționat de generații după un set foarte diferit de standarde

Și totuși, armata rusă nu este pe cale să se prăbușească. Indiferent de starea morală a armatei invadatoare, aceasta nu este pregătită pentru colapsul complet. Armata rusă poate lupta ineficient și poate suferi reversuri serioase, dar va continua să lupte, scriu Andrei Soldatov și Irina Borogan într-o analiză pentru CEPA.

.

Pentru a înțelege problema, observatorii occidentali ar trebui să înțeleagă că armata rusă a funcționat de generații după un set foarte diferit de standarde.

Principiul cheie este că violența este bună și este larg acceptată. Este privită ca un mijloc de a menține disciplina în rândul soldaților – în acest caz, se numește dedovșcina sau novată, de obicei efectuată de soldați mai experimentați față de tinerii recruți, și este încurajată de ofițerii mulțumiți să se bazeze pe intimidare. Dacă violența este comisă de ofițeri, inclusiv de generali, se numește rukoprikladstvo — asalt.

Acest tratament este practicat chiar și în cele mai profesioniste unități militare ruse, precum forțele speciale Spețnaz. Cu șase luni înainte de începerea invaziei pe scară largă, doi comandanți ai Brigăzii a 14 -a Forțe Speciale au fost acuzați de violarea unui soldat cu un mop. Scandalul a fost atât de mare încât brigada nu a putut ține secret, iar o anchetă oficială a fost declanșată. Atacarea fizică a unui coleg ofițer ca modalitate de stabilire a disciplinei (un act strict interzis de codurile forțelor armate ale armatelor americane și britanice, de exemplu) a fost folosită de nimeni altul decât de generalul Serghei Surovikin, cel mai proeminent general rus în războiul împotriva Ucrainei, care a fost acuzat că a agresat un ofițer subordonat în 2004. În mod clar, un astfel de comportament nu pune capăt carierei (rapoarte neconfirmate spun că Surovikin este arestat pentru legături cu revolta Wagner.)

Acceptarea violenței nu este ceva ce a apărut sub Putin. În a doua jumătate a celui de-al Doilea Război Mondial, mareșalul foarte decorat Rodion Malinovski a fost chemat la Gheorghi Jukov, cel mai proeminent general sovietic al războiului. Acestea nu erau zilele dezastruoase din 1941, iar victoria era deja palpabilă, dar Malinovski a mers la întâlnirea cu Jukov cu inima grea:

„Știind cum era Jukov, am mers cu intenția . . . dacă mă certa — l-aș certa, dacă, Doamne ferește, mă lovește – ei bine, îl voi bate și eu”, a scris Malinovski în memoriile sale.

Stalin a epurat Armata Roșie, ucigând cei mai capabili ofițeri, dar și el poate fi acuzat de violența în armată. Memoriile mareșalului sovietic Semion Budionîi, cel mai decorat ofițer de cavalerie al Armatei Roșii, povestește că performanța sa remarcabilă din timpul Primului Război Mondial l-a făcut cavaler al Crucii Sf. Gheorghe, cel mai important ordin militar rusesc, de patru ori. L-ar fi primit și a cincea oară, a spus el, dar i s-a refuzat din cauza rukoprikladstvo - adică a atacurilor fizice asupra camarazilor săi de arme din armata țarului, care în acel moment lupta cu germanii. Acest lucru nu a afectat cariera lui Budionîi în armata țarului sau în Armata Roșie.

Nivelul de victime acceptate în armata rusă este mult mai mare decât în ​​orice armată modernă din lume

Violența este completată de supunerea necondiționață la ordinele comandanților superiori și descurajarea brutală a inițiativei individuale. Contestarea unui ofițer de comandă nu este permisă, chiar dacă comportamentul acestuia este irațional, criminal sau pune trupele în pericol. Popov, comandantul Armatei a 58-a Combinată, a fost demis pentru că a ridicat problema focului ineficient al contra-bateriei asupra a ceea ce el a descris drept focul devastator al artileriei Ucrainei.

Această combinație nu face din armata rusă cea mai profesionistă . Dar o face o forță de luptă formidabilă, deoarece nivelul de victime acceptate în armata rusă este mult mai mare decât în ​​orice armată modernă din lume. Acest nivel este acceptat universal - de corpul ofițerilor, de soldați, de rudele lor și de societate în ansamblu. Singura încercare a societății civile de a introduce responsabilitatea armatei a fost făcută în timpul Primului Război Cecen, când mamele soldaților au format Mișcarea Mamelor Soldaților - dar această inițiativă a fost zdrobită rapid de Ministerul Apărării cu mulți ani în urmă, scriu autorii.

Societatea acceptă, de asemenea, în mod tradițional, o mantie groasă de secret în jurul armatei, chiar știind că în spatele acestui lucru se află o licență aproape absolută pentru comandanți de a face orice doresc oamenilor lor.

Observatorii occidentali tind să se concentreze asupra exemplelor istorice de când armata rusă s-a prăbușit, și anume în 1917, făcând posibilă revoluția. Dar armata țarului nu a fost singura armată care s-a revoltat în timpul Marelui Război – armata franceză a văzut 68 de revolte în cele 112 divizii ale sale, dar Republica Franceză a supraviețuit. Astfel, această referință istorică ar putea fi contraproductivă.

Un alt exemplu citat constant este numărul fără precedent de dezertări din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când soldații și ofițerii Armatei Roșii s-au predat cu miile Wehrmacht în primul și al doilea an de război.

Dar fixarea pe acest exemplu a dus deja la judecăți slabe cu privire la starea reală a armatei. De exemplu, mișcarea dizidentă din exilul rus din anii 1980 a răspuns la invazia sovietică a Afganistanului formând o mișcare numită Rezistență Internațională pentru a încuraja dezertarea soldaților sovietici.

Au difuzat pliante, au avut la dispoziție o frecvență radio și chiar au tipărit o ediție falsă a ziarul armatei sovietice, Steaua Roșie. Ei credeau că dezerările vor ajuta la înfrângerea armatei sovietice în Afganistan și ar putea duce la prăbușirea stăpânirii sovietice. „Eforturile noastre comune au ajutat la mutarea a 16 dezertori din Afganistan în Occident”, a recunoscut celebrul disident Vladimir Bukovski, creierul din spatele Resistance International. Evident, strategia a eșuat.

Războiul din Ucraina nu a generat nici un număr mare de dezertări, iar motivul este același – războiul se poartă pe teritoriu străin, iar combatanților li se promite la întoarcerea acasă bani buni, astfel nu există un stimulent real de a schimba taberele.

Armata rusă nu poate fi judecată după standardele occidentale deoarece, în ciuda moralului scăzut al trupelor și a pasivității ofițerilor, armata rusă este gata să plătească un preț mult mai mare. „Acum avem nevoie doar de victorie, una pentru noi toți – cu orice preț”, spunea o melodie populară dintr-un film sovietic despre Marele Război Patriotic. Și în zilele noastre, înseamnă că pur și simplu nu ne pasă câți soldați sunt uciși, concluzionează Andrei Soldatov și Irina Borogan în analiză pentru CEPA.

Românii pregătesc scenariul negru al unui război: "Îmi fac bagajele și plec. Eu pentru gunoaiele de la conducere nu îmi risc nici măcar un deget"

Dacă Rusia ar decide să invadeze spațiul NATO, România ar fi o țintă ușoară. Scenariul de coșmar se bazează pe un raport al Centrului de Analiză a Politicii Europene, publicat în urmă...

Rușii au arestat un jurnalist care realizase videoclipuri pentru echipa lui Navalnîi

Un jurnalist rus care colaborează cu mai multe instituţii de presă a fost plasat în arest preventiv pentru "extremism" pentru că a participat la realizarea unor videoclipuri pentru canalul de...